Ruga tacuta – Baconsky

Autor : A.E. Baconsky

Ma rog luminii sa coboare
Umbland peste padure ca o boare –
Brazilor adormiti ma plec sa le sarut
Barbile lungi – frunzisului cazut
Pasii mei rari ii povestesc in soapte
Spaime cerbilor de miazanoapte.
Ma rog peregrinului, tristului vant,
Sa uite daca sunt sau nu mai sunt,
Sa poarte printre lacuri mai departe
Viata de pasare a frunzelor moarte –
Ma rog padurarilor sa lase
Deschise usile colibelor joase,
Cararilor ma rog sa ma caute poate
Cand noaptea va fi dusa jumatate,
Si-ntr-un tarziu ma rog Craiului Nou
Sa-mi sape cavoul in timp, in ecou,
Cand raza lui halucinanta, rece,
Pierduta prin vazduh ma va petrece.
Pe urma n-am sa ma mai rog nimanui –
Va creste pe arbori muschiul verzui
Si frunzele-au sa plece si-au sa vie
Cu nesfarsita lor monotonie.

Opera Apartinand A.E. Baconsky | | Nici un Comentariu »

Calul vîndut şi diamantul cumpărat

Autor : Grigore Alexandrescu

Plin de bucurie mare,
Oarecine îmi spunea
C-a vândut din întâmplare
Şi cu un preţ de mirare
Un cal prost ce el avea:
“Căci bietul cumpărător,
Zicea el, s-a înşelat
Şi puţin cunoscător
Orice i-am cerut mi-a dat.”
La acestea ce să-i zic?
Atunci n-am răspuns nimic:
Dar peste puţine zile îl văz, însă furios,
Şi-mi strigă: “Nu ştii, frate, un mişel, un ticălos,
Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nşelat.
Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat;
Cum ţi se pare aceasta?” ­ “Zău, aşa cum mi-a părut
Întâmplarea de deunăzi cu calul ce ai vândut.”

Strigăm şi protestăm tare
Când nedreptatea cercăm,
Dar mulţi urmăm la-ntâmplare
Fapta ce o defăimăm.

Povestea căprarului

Autor : George Coşbuc

Când ne-au respins de la movilă,
Căzurăm mulţi pe-aceste lunci.
Şi-ntreg un regiment atunci,
De ce-a văzut, a plâns de milă.
În şiruri strânse şi-mproşcând
Necontenit cu foc mulţimea,
Se da-ndărăt dorobănţimea,
Loc turcilor pe şes făcând.
Curgea şi mult şi iute focul,
Iar între-ai noştri şi vrăjmaşi
Erau cel mult optzeci de paşi
Dar noi lăsam cu palma locul.

Şi, iată-n urma tuturor.
Un biet căprar, având un frate
Ucis, s-opri să-l ieie-n spate,
Şi-apoi spre şir porni cu zor.
Dar, lunecând pe iarba udă
Fiind şi slab, căzu-n curând,
Iar noi strigam să intre-n rând;
El a rămas nevrând s-audă.

La ochi cu puşca l-am văzut,
Îngenuncheat acolo-n cale,
Trăgând spre-arapii ce din vale
Veneau mereu. O, n-am crezut
Că omul în mânie poate
S-azvârl-aşa de mult omor,
Că plumbii-n deznădejdea lor
Curg râu! Dar azi le cred pe toate.

Iar noi ne-ndepărtam mereu,
Şi i-am strigat de-a multa oară
Că e nebun, că stă să moară,
Şi că-i păcat de Dumnezeu.
Nevrând să-l lase pe câmpie,
Şi să-l aducă neputând,
El sta cu mortul, dus de-un gând:
Străjer răzbunător să-i fie!

Dar turcii vin, tot vin, un roi,
Şi tot mai larg li-e-n urmă pasul
Acum nici nu ne-aude glasul,
Acum el e pierdut de noi.
Treizeci de paşi mai au nizamii,
Au cincisprezece, zece-acum
Şi-aştepţi pe-ai tăi, plângând pe drum,
Tu, suflet pustiit al mamii!

Dar iată-l, cade! L-a lovit
Pesemne-un plumb din multa ploaie;
Pe spate-acum murind se-ndoaie,
Dar l-am văzut cum s-a-nvârtit
Spre frate-său, căzând deodată
Cu faţa-n jos, părând c-ar vra
Să-l apere pe mort aşa
Şi-atunci coloana-naintată
A turcilor, sosind povoi,
I-a şi cuprins, urmându-şi goana,
Şi i-a-necat apoi coloana
Şi nu i-am mai văzut apoi.

Înfiorat şi-acum îmi bate
Cu jale inima, când scriu:
Strivit de turci, să mori de viu,
Veghind la capul unui frate!
Când ne-am retras pe-acele lunci,
Respinşi de turci de la movilă,
Un regiment întreg, de milă,
A plâns de ce-a văzut atunci!

(Literatură şi artă română, 1899, nr. 1)

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

*Lumea ascunsă * Papagalul intemniţat*

Autor : Poezii pentru Copii

**Lumea ascunsa**

Pe nasul cârn
s-a aşezat
un fulg de nea
cu nasul îngheţat.
Privea mirat
cum se mişcau
sincronizat şi fără vânt,
doi aştrii imenşi
albaştri.
După perdele de mătase,
o lume întreaga de imagini
s-ascundea :
De lebede suave,
dansând pe luciul apei,
De veseli şi zglobii copii,
alunecând pe topogane,
De crizanteme şi narcise
cu grijă prinse-n coroniţe,
De zâmbete şi fericire
Cuprinse în copilărie.

**Papagalul întemniţat**

lui Tudor Arghezi

Mă priveşte trist
Şi-ngândurat
După zăbrele de metal
Un papagal aristocrat.

Ar vrea să zboare
În ţara lui
Cu rodii şi banane,
În care
Florile regine
Şi-au pus
Coroane parfumate
Din
Multicolore pene.

Pământ de aur şi rubin
De dincolo
De lanurile de floarea-soarelui
Şi in,
Vecin
Cu parcurile fermecate,
Unde
Se plimbă-n voie Dumnezeu
Cu-alaiurile de muşcate.

Tot legănându-te
Pe un colac
Ai aţipit,
Biet papagal!

In vis,
Ce vesel e!
Se scaldă acum cu-ai săi
In aurii izvoare,
Din ţara lui
Cu rodii şi banane.

Toamna

Autor : George Coşbuc

Toamna târziu
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codrul
Şi geme şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Şi vine şi creşte
Mai iute, mai tare;
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite –
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură şi urlă,
Că-şi simte pierirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace,
Şi tremură codrul
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Şi-l strânge de mijloc
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vântul
Râzând îl sugrumă
Şi-i rupe veştmântul
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă;
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă
De spaimă s-aascunde
Pârâul sub ghiaţă –
Şi regele codru,
Din ultima viaţă
Suspină văzându-şi
Pustiul, şi geme
Şi cade pe spate
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamna târzie!

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Raze de lună – Micle

Autor : Veronica Micle

“Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

“Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrânge!

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată.

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;
Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;

……………………………………………..

Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

(16 iunie 1889)

Opera Apartinand Veronica Micle | | Nici un Comentariu »

Singurătate

Autor : Octavian Paler

Voi care vă întoarceţi acasă
şi după ce-aţi închis uşa
spuneţi “bună seara”
voi nu ştiţi ce-nseamnă
să intri pe uşă tăcînd.

Opera Apartinand Octavian Paler | | Nici un Comentariu »

Imn vieţii

Autor : Elena Liliana Popescu

Ne-atrage veşnic Marea
din marea Neuitării
Ne-atrage Depărtarea
din depărtarea Zării

Ne-atrage veşnic Cerul
din cerul Amintirii
Ne-atrage Efemerul
din efemerul Firii

Ne-atrage Nenăscutul
din tot ce e născut
sau Nerecunoscutul
din ce e cunoscut

În tine e Poetul
În tine Poezia
În tine e Profetul
În tine Profeţia

În tine e Rostirea
În tine Nerostitul
În tine e Gândirea
În tine Negânditul

În tine Căutarea
În tine Nepătrunsul
În tine Întrebarea
În tine e Răspunsul

Nimic în neschimbare
Nimic nestătător
Nimic în neaflare
Nimic neştiutor

Ascunsă-i Amintirea
în ce-i necunoscut
Ascunsă-i Nemurirea
în ceea ce-i pierdut

Găseşte Adevărul
în ceea ce-i uitat
Doar El, Cunoscătorul
a tot ce e creat.

Zdreanţă

Autor : Tudor Arghezi

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.- “Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. – “L-a mâncat!”
“Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
“S-a făcut a dracului!”

(1954)

Opera Apartinand Tudor Arghezi | | Nici un Comentariu »

Epitafe

Autor : Ion Heliade Radulescu

I

Când soarele apune, luceafărul luceşte
Puţin, şi steaua serii pe loc şi ea sfinţeşte.
În zi de sărbătoare, un soare luminos
A strălucit odată slăvitul al meu taică.
Sfinţit-a domnul zilii, şi-n orizon noptos
Luceafăr de nădejde luceam la a mea maică.
Dar noapte e acuma în sânu-i tânguios.

II

În dimineaţa vieţei, un nor de tânguire
S-a pus pe al meu leagăn plouat de lăcrămare;
O purpură cernită a fost a mea-nfăşare,
Şi hrana, amar lapte la sân de văduvire.
Nădejdea maicii mele în mine mai zâmbea
Aci zace nădejdea, şi stinsă e în ea

III

Din cer milostivirea pe muritor când vede,
A lui inimă caldă pe alta uşurează
Şi, binele făcându-l, pe sine se jertfeşte.
Aci milostivirea, bolnavi, vă-mbrătişează,
Intraţi ş-aveţi nădejdea la Domnul ce viază.
Prin lacrămi de căinţă ce sufletul sfinţeşte
Al vostru trup prea şubred curând se întăreşte;
Iar doctorul e mila, şi ea din cer purcede.

(1838)

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech