Daţi-ne ceva…

Autor : Colinde

Dar mai daţi-ne ceva.
Daţi-ne şoldul porcului,
Din fundul podului.
Daţi-ne o bucată de slănină,
De aici până la fântână…
Daţi-ne, ce ne-ţi da,
Că de noi nu veţi scăpa.
Daţi-ne măcar parale,
Că luam uşa în spinare.
Daţi-ne un sac de prune uscate,
Să le azvârlim în aste guri căscate,
Şi vreo câteva poame,
Să le dăm la aste cucoane
Că sunt moarte de foame.
Şi vreo câţiva căţei de usturoi
Să le dăm la ai ciocoi
Fiindcă au poftit pe la noi…

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

De-a avea milostivire

Autor : Ienachita Vacarescu

De-a avea milostivire,
Nu-i lucru pâste fire,
Şi cei ce au simţire
Nu pot tăgădui.
Iar firea arată
D-a fi nenduplecată,
Dă obşte desfăimată,
N-am ce povăţui.

Şoarecele şi pisica

Autor : Grigore Alexandrescu

Un şoarece de neam, şi anume Raton,
Ce fusese crescut su’ pat la pension,
Şi care în sfîrşit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum că domnul Raton îndată s-a gătit
Se o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?
Binele şoricesc cît de mult îl doresc
Şi cît îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,
Şi că aveţi cuvînt să vă plîngeţi de ei;
Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.
Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.“
La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat,
Văzînd că Dumnezeu de martur e luat,
Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni
Cu neamul şoricesc a se-mprieteni,
Îl duse pe la toţi, şi îl înfăţişă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!
Căci şoarecii cred mult la fisionomii,
Ş-a acestui străin atîta de cinstit
Nu le înfăţişa nimic de bănuit.
Dar într-o zi, cînd toţi îi deteră un bal,
După ce refuză şi limbi, şi caşcaval,
Zicînd că e în post şi nu poate mînca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.
Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!
Pe cîţi gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încît abia doi-trei cu fuga au scăpat.

Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.(Ed. 1838)

Blestem

Autor : George Filip

Nu mai bate salbatice Tara
Cu bata si cu ocara;
Om fara sange si neam, fara chip,
Diavol iscat din ploi de nisip.

Nu mai sorbi dusmane din rauri
Si nu profana nici painea din griuri;
Politruc zavzauc, starv fara om,
N-atinge iarba si fructul din pom.

Te stim pagane ca-ti mitui barzii
Sa-ti cante obarsia si bastarzii.
Planuiesti, nebune, dezmat si urgii
Paganule, semnul crucii nu-l stii.

Paranoic, obosesti TARA cu scripte.
Parintii, strabunii ne striga din cripte:
-E…hei, ROMANI!, noi v-am durat o TARA,
Cum de-o rabdati in lanturi de ocara?

…Cadavrul viu e martor la strigare.
Turbat de semn da buzna prin altare,
Impusca sfinti, injura tumultos
Dar nu-i priveste fata lui Hristos.
Cel mai nebun isteric din isterici
Daram-agonic sfintele biserici
Si excitata de-atata voluptate
Vampirul om si-ai lui darama sate!
Dunarea plange, Oltul a secat,
Tisa si Nistru-n granite se zbat,
Carpatii gem, din zari albastre dus
Ceahlaul se inchina lui Isus
Si plange TARA-n doliu, fara glas,
Ca doar credinta-n suflet ne-a ramas.

Fii blestemat vampirule, sa fii
Muscat de viermi si lepra prin pustii
Si huiduit, pe-ale pierzarii vai
Sa te huleasca mercanarii tai!
Pe bube sa te ungi cu seu de patimi.
De vrei sa plangi, sa n-ai paduche, lacrimi.
Foame de ti-e, ia seceta si jar.
Sa dormi turbat cu tigva pe-un cosmar.

In zori sa-ti iei din nou blestemu-n spate
Si-cersetor prin satele arate,
Fantomele din datini si din vite
Sa te striveasca-n vaier de copite.

– Se-aude la palat turbata fiara?
Blestemul e rostit de-ntreaga TARA:
Sa te prefaci strigoi prin racle reci
Si neamul tau sa nu rodeasca-n veci!

(lui Ceausescu)

Opera Apartinand George Filip | | Nici un Comentariu »

Lupul şi cucoara

Autor : Gheorghe Asachi

Mâncând lupul chiar ca zece,
Era-aproape să se-nece,
Cu un os ce-n gât stătusă;
În zadar sărmanul tusă,
Căci d-al scoate
Nu mai poate
Şi-i să pare c-a să moară.
Când, văzând pe o cucoară,
Semn i face cu picior
Ca să-i deie agiutor.
Iată paserea ghibace
Operaţia i face
Ş-acel os
Din gât i-au scos,
Apoi cere legiuită
Pentru lucru mulţămită.
Mulţămită!lupu-i zice
Oare nu eşti tu ferice
Că din gât nesăţios
Capul teafăr ţi l-ai scos?
Sărmănico, fugi din drum,
De mă superi, te zugrum!

Opera Apartinand Gheorghe Asachi | | Nici un Comentariu »

In limba ta

Autor : Grigore Vieru

In aceeasi limba
Toata lumea plange,
In aceeasi limba
Rade un pamant.
Ci doar in limba ta
Durerea poti s-o mangai,
Iar bucuria
S-o preschimbi in cant.

In limba ta
Ti-e dor de mama,
Si vinul e mai vin,
Si pranzul e mai pranz.
Si doar in limba ta
Poti rade singur,
Si doar in limba ta
Te poti opri din plans.

Iar cand nu poti
Nici plange si nici rade,
Cand nu poti mangaia
Si nici canta,
Cu-al tau pamant,
Cu cerul tau in fata,
Tu taci atuncea
Tot in limba ta.

Opera Apartinand Grigore Vieru | | Nici un Comentariu »

Pe dealul Plevnei

Autor : George Coşbuc

E-n amurg. Pe deal bulgarul
Liniştit îşi mână carul.

Roţile nu ştiu că plânge
Dealul, pe-unde omul mână;
Nu ştiu boii, că-n ţărână,
Pe-unde trec, e numai sânge.

Noaptea-ncet, încet scoboară,
Lilieci prin aer zboară.
Pe-unde-a fost cumplire-odată
Doarme-acum întreaga fire,
Peste-un iad de zvârcolire
Cade-o pace-ntunecată.

Numai luna e pe lanuri
Dar mai sus, pe sub rădanuri,

Unde-a curs fierbinte plumbul,
Duhuri vin din vreme-n vreme,
Cât e noaptea-n dealuri geme
Şi se zbuciumă porumbul.

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Eliza

Autor : Grigore Alexandrescu

Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea?
Pe ce ţărmuri răsare, ce loc îi e plăcut?
E veche ca pământul, împodobeşte firea,
De mult, sau deodată cu tine s-a născut?

Am cătat-o-n pustiuri, am cătat-o în lume,
Am cătat-o pe dealuri, pe munţi şi pe câmpii;
Am cătat-o-n deşertul eho al unui nume,
Pe valurile mării, în titluri, bogăţii.

Zadarnică silinţă! Fericirea s-ascunde;
Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc;
O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde:
Te întâlnii, iubită, şi-n ochii-ţi o găsesc!

Vedeţi aceste locuri, aceste stânci râpoase?
Vedeţi pământu-acesta detot nelocuit?
Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!
Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.

Eliza e viaţa ce toate-nsufleţeşte;
Zâmbirea-i e cerească, privirea ei Amor;
A ei dulce suflare ăst aer bălsămeşte,
Şi graţiile-ntr-însa văd o tânără sor.

Dacă ar fi pământul în vechea simplitate,
Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit,
Frumoasă,-mpodobită cu darurile toate,
Şi nobila-i icoană în unde şi-a privit:

Negreşit că Eliza de sine încântată,
Văzându-şi în fântână atâtea frumuseţi,
Tovarăşelor sale: ,,Veniţi, le-ar zice-ndată,
În crěstalul acesta minune să vedeţi.

Voi sunteţi prea plăcute, şi dulcea-vă privire
Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult;
Dar vaz colo în apă un lucru peste fire,
Un chip care vă-ntrece, şi-mi place şi mai mult!”

Până nu o văzusem, pân-a nu o cunoaşte,
Eram de nopţi, de zile, de toate dezgustat.
Vremea ce-acuma zboară părea că se târaşte,
Anii, ca o povară grozavă de purtat!

Vântu-mi părea suflare zadarnică şi rece,
Cerul ca o câmpie de care sunt sătul,
Eho numai un sunet ce fără folos trece,
Aurora o rază privită îndestul.

Ziceam: O zi ca alta, şi tot acelaşi soare!
În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.
Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare,
Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.

Aurora, o nimfă de soare prea iubită,
Se deşteaptă şi-n aer alunecă zâmbind,
De cele dintâi ceasuri, de-ai săi fii ocolită,
La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind.

Zefirul, o fiinţă de bine făcătoare,
Care către cer duce suspinuri omeneşti;
Eho, o zeitate la chinuri simţitoare,
Ce repetează glasul acelei ce slăveşti.

Când tăcerea Elizei îmi spune-a ei iubire,
Când mâna ei mă strânge, când ochii-i îmi vorbesc;
Când lângă ea uit lumea şi nu mai am simţire,
Decât pentru minutul în care o privesc,

Zic: ,,Viaţa este scurtă şi fericirea trece:
Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor:
Dacă iubirea noastră e s-aibă sfârşit rece,
De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?”

Durda

Autor : Nicolae Văcărescu

  Primăvara se iveşte,
Să vezi, muguru frunzeşte
Şi iarba cum încolţeşte,
Codrul cată, se-ndeseşte,
Inima-mi zburdă şi creşte!

Cucul a-nceput să cânte
Nu pe crăci uscate, frânte;
Micşuneaua cam plăpândă
Altor flori miros comindă
Daleo, Doamne, ce orândă!

Roibul meu, iarna mai toată
N-a văzut vifor, nici zloată,
Că-l ţineam tot pe cătare,
Pe bere şi pe mâncare,
Vai de draga lui spinare!

Roibule, mi te găteşte,
Şalele-ţi înţepeneşte.
Să mă duci peste pripoare.
Văi şi coaste la strâmtoare,
Pre potecă făr’ de soare.

Daleo, daleo, dragă durdă,
Fă-te-ncoacea, nu fii surdă!
Vin’ să te-ngrijesc mai bine,
C-a-mpuiat greierii-n tine,
Daleo, durdă, vai de mine.
Oleoleo! vremea-nvitează
P-ăl cu inima vitează,
Să nu stea să se clocească,
Ci-n sânge să bălăcească,
Pomina să-şi înflorească.

Venus din Milo

Autor : Octavian Paler

Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvînt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sînge cînd ţipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mîini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surîd,
uitînd ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decît că “a spera înseamnă aproape a trăi”?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
“Le péché c’est le Grec”, ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atîtea secole şi atîtea greşeli,
după atîtea speranţe şi atîtea amînări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decît lîngă mîinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decît că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decît că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătîndu-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitîndu-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.

Opera Apartinand Octavian Paler | | Nici un Comentariu »

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech