Eu nu sunt mai mult … – Ioanid

Autor : Costache Ioanid

Eu nu sunt mai mult decat fulgul de nea.
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutura clipa din timpul deplin,
Surade si cade si altele vin.

Eu nu sunt mai mult ca un fir de parang.
ce coasa il taie si furcile-l strang.
Tarana ramane si uita de el,
si alt fir se-nalta si moare la fel.

Eu nu sunt mai mult ca o umbra-n abis.
Dar drumul spre stele oricand mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafar cu chip marmoreu,
Pe fruntea mea insa e scris Dumnezeu!

Opera Apartinand Costache Ioanid | | Nici un Comentariu »

Romanţa de toamnă – Alecsandri

Autor : Vasile Alecsandri

De-aş fi-n a tinereţii floare,
Când toate zilele sunt bune,
Pe când din inima cu soare
În veci lumina nu apune,
Multe-aş avea în taină-a-ţi spune
Ca să devii tu gânditoare.

De-aş fi ce-am fost pe lume-odată,
Privind în faţă viitorul,
Când mă-ndrăgeam de orice fată
Ce-mi părea soră cu amorul,
Aş deştepta în tine dorul
Cu-a mea cântare înfocată.

Dar nu-s în floarea tinereţii,
Şi nu-ndrăznesc nimic a-ţi zice!
Mergi dar, copilă,-n calea vieţii
Întâmpinând zâmbiri amice.
Eu te-oi privi oftând, ferice,
Răpit de farmecul frumuseţii.

Şi însă de-ai vrea să ai parte…
Dar ce zic? Timpul ne disparte.
Tu eşti sosind, eu în plecare,
A ziorilor vie lucire
Nu poate, ah! avea-ntâlnire
Cu-apusul palid ce dispare!

Glasul morilor

Autor : Ion Minulescu

Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Glasul morilor severe care macină Romanţa
Zilelor de mâine,
Glasul dătător de pâine,
Care-mbracă-n alb veşmânt
Năzuinţa şi speranţa.
Glasul morilor severe care-ngroapă
Şi dezgroapă
De sub piatră-acelaşi Cânt,
Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Să-l asculţi de dimineaţă, până-n seară,
Ore-ntregi şi zile-ntregi,
Să-l asculţi supus ca-n clipa când vorbeşte inspirarea
Să-l cunoşti,
Să-l înţelegi,
Să-l înveţi pe dinafară
Şi să-l cânţi şi tu cu apa,
Şi să-l cânţi şi tu cu vântul,
Căci e glasul-n care Cântul
Plămădeşte-ndestularea!…

Iar când noaptea amuţeşte glasul morilor,
Târziu,
Când prin scocuri, nemişcată, apa doarme ca-n sicriu,
Când prin aripi vântul trece cu aceeaşi nepăsare
Suverană,
Ca prin pânza zdrenţuită-a unei nave,
Şi când piatra morii-ţi pare
O pecetie domnească
Dezgropată din arhiva prăfuitelor hrisoave,
Tu să te gândeşti la grâul care face să-ncolţească
Iarna,
De sub piatra morii, năzuinţa şi speranţa,
Şi să-ţi aminteşti de glasul care macină Romanţa
Zilelor de mâine –
Glasul dătător de pâine!

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Rondelul înecaţilor

Autor : Alexandru Macedonski

Pe sub poduri, Sena toată
Este moarul tristei seri;
Ies în faţă-i şi înoată
Înecaţii cei de ieri.

Nici plăceri şi nici dureri
Să-i mai mişte n-o să poată.
Pe sub poduri, Sena toată
Este moarul tristei seri.

Sunt aleşii cei din gloată…
Veştejite primăveri
De-a necazurilor zloată,
Şi le cântă mângâieri,
Pe sub poduri, Sena toată.

N-au murit în zadar

Autor : Nichita Stănescu

N-au murit la Plevna în zadar
străbunii din legende şi din poveşti,
o dovedesc prea clar
cuvintele: Sunt, Eşti.

N-au murit în zadar
părinţii părinţilor noştri la Mărăşeşti,
o dovedeşte prea clar
vorba care-o zic azi: Sunt, Eşti.

În Tatra n-au murit în zadar
părinţii noştrii cei tineri, cereşti.
Iată-ne, rostim cu mândrie şi clar:
Sunt, Eşti.

Îmi pasă – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

Mi-e dor de tine
Şi nu-mi ajung celelalte
Uite ca un surogat
Pentru puritate
Nu s-a găsit.

Mi-e dor de tine
Mi-e tine de tine
Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Mi-e nu ştiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasă.

Îmi pasă!

Rondelul ticăloşilor

Autor : Alexandru Macedonski

Istovite târâturi
Trec aproape-n pielea goală.
Poartă negre-adâncituri
Pe sub ochii lor de smoală.

Pe neghiobi îi bagă-n boală,
Schimbă-n robi pe cască-guri.
Istovite târâturi
Trec aproape-n pielea goală.

La Montmartre e răscoală
Când, din craci făcând figuri,
Cu murdare strâmbături
Dau pe faţă ce-au sub poală,
Istovite târâturi.

Dorinţa

Autor : Mihai Eminescu

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Semn 1

Autor : Nichita Stănescu

Plutea o floare de tei
în lăuntrul unei gândiri abstracte
deşertul se umpluse cu lei
şi de plante.
Un tânăr metal transparent
subţire ca lama tăioasă
tăia orizonturi curbate şi lent
despărţea privirea de ochi
cuvântul, de idee,
raza, de stea
pe când plutea o floare de tei
în launtrul unei gândiri abstracte.

Moartea căprioarei

Autor : Nicolae Labiş

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

(1956)

Opera Apartinand Nicolae Labiş | | Nici un Comentariu »

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech