Ceasurile

Autor : Dimitrie Anghel

În oraşul unde-am stat
Ani li ani, cînd creşte
Liniştea pe înserat,
Turn cu turn vorbeşte.

Turn cu turn socoate rar,
Vieţei numărate:
Clipele ce se-ntorc iar
În eternitate.

Bate-ntîi un ceas sfios
Cine ştie unde,
Şi-n târziu auzi din jos
Altul cum răspunde.

Cîntă liniştea, şi-acum
Altele rămase,
Se-ntîlnesc grăbite-n drum,
Şi cad peste case.

Cad, şi-apoi răsună iar
Supt bolţi aşa clare;
Parc-arunci într-un pahar
Cu mărgăritare.

Cad, şi-apoi, scăpînd din nou,
Pînă se distramă,
În zadar cîte-un ecou
Cînd şi cînd mai cheamă.

Vin apoi la geamul meu,
Şi cu note pline
Bat, pîn’în tîrziu mereu,
Să le-aud de bine.

Să le-aud, să socotesc
Cînd bat noaptea-ntreagă,
Cîtă vreme prăpădesc
De cînd îmi eşti dragă !

Opera Apartinand Dimitrie Anghel | | Nici un Comentariu »

Imn catre necunoscuti – Baconsky

Autor : A.E. Baconsky

Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Necunoscuti si mereu contopiti in multime,
Mari si mici, veseli si tristi, urati si frumosi,
Cutezatori si vesnic nelinistiti ca plopii,
Cu pieptul larg intampinand furtunile,
Sau melancolici visand la pierdutele umbre,
Dormitand intre vaga parere de rau
Pentru cele ce n-au fost sa fie
Si calmele sperante viitoare.
Lor le-am fost flaut deznadajduit,
Tulnic de seara lina si fluiera nebuna ;
Razand si plangand, asteptand primavara,
Ghicind ziua dupa formele norilor,
Intorcandu-ma in amurg pe stradute obscure,
Din anii mei o parte i-am petrecut cantand
Imnuri domoale de slava.

Am trait intotdeuna printre oameni umili,
Cei care-nalta orase si schimba temeliile lumii –
Dupa ei vesnic umbla vantul si ploaia
Sarutandu-le urmele. Cu funtea inclinata,
In fata lor marturisindu-mi darul,
Nu strig cuvinte goale, ci-as vrea sa-i simt trecand
Prin visul meu ca printr-un camp deschis
Cu neinsalatoare orizonturi,
Sa treaca mereu chiar daca nu-si vor da seama
Ca merg printr-un tinut ce le apartine.
Numele meu sa treaca intreg asupra lor,
Sa raman ca fantana pierduta in ses,
Pe care nu stii niciodata cine-a zidit-o,
Singura intre cativa ulmi ori salcami,
La rascrucile vremii.
Temei de plans sa nu-i fiu nimaniu,
Ci pururi sa fiu unde sunt – unde-am fost totdeuna,
Prin lume cantaret ratacitor.

Inainte de vreme carunt ca o salcie,
Stau in amiaza zilei uimit de-atata soare,
Si ma intorc mereu pe unde-am fost,
Printre cei fara nume,
Si singur ma confund cu fiecare.

Opera Apartinand A.E. Baconsky | | Nici un Comentariu »

Copile cu ochi senini

Autor : Colinde

Copile cu ochi senini,
Tu iarăsi vii printre străini,
În peşteră de paie reci
Tu capul iarăsi ţi-l apleci.

Copilule cu ochi senini,
Tu iarăşi vii prinre străini,
Copilule cu suflet blând
Tu vii şi azi ca orişicând

De mii de ori, copil sărman
Tu vii în lume an de an
Dar totuşi tu copile blând
Tu vii şi azi ca orişicând

Demult, cu suflet plin de dor,
Te-ai coborât de mila lor
În ieslea rece te-ai culcat
Şi nimeni nu te-a legănat

Şi neştiind nu te-au primit
Iar tu cu suflet plin de dor
Ai plâns mereu de mila lor.
La mii de uşi ai aşteptat

Dar nimeni nu s-a îndurat
Copil cu lacrimi pe obraz,
Cu bine răul să-l plăteşti
Să rabzi, să ierţi şi să iubeşti.

Să te jertfeşti de mila lor,
Copil cu suflet plin de dor
Copilule, sărman copil,
Curat ca roua din april.

De câtă vreme tu petreci
La uşa inimilor reci,
Dar câţi ţi-or mai descuia azi
Copil cu lacrimi pe obraji.

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

Înapoierea cheii

Autor : Nichita Stănescu

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Tristeţea, ea,
nu este gând
ea lucru este.

Mănânc-o, dacă ai cu cine!
Durerea vieţii
e un lucru, –
nu contemplarea lui.

Mi-e dor
să potsă nu-mi mai fie dor
de tine.

Inocenţă pierdută

Autor : Valeriu Sofronie

cred că a fost ceva
care ne-a spălat inocenţa
încă de la primul sărut dăruit risipei

cu mâinile rămase în aerul rugător
am desenat încă o umbră în zădărnicie
şi ne-am făcut urcuş spre semnul de întrebare
sculptat de trupurile noastre în cearceaful alb

îndoiţi de-acum,
am început să ne citim ca în oglinzi visele
să condamnăm aluatul cărnii
din care am învăţat atât de bine
să ne frământăm vinovăţia

şi n-am găsit niciun centru
care să ne întâlnească palmele
altfel decât în umilinţa morţii

Lună în câmp

Autor : Nichita Stănescu

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Cupa lui Ştefan

Autor : Dimitrie Bolintineanu

Într-o monastire din trecut rămasă,
În domneasca sală se întinde masă.
Misail prezidă ast banchet voios
Şi în timpul mesei zice dureros:

– “Ştefan după moarte lăsă moştenire
Arcul său şi cupa l-astă monastire.
Cu Cantemireştii leşii au venit
Şi prădând locaşul, arcul au răpit;

Însă nu răpiră cupa minunată!
Ea trăieşte încă, de mirare!… Iată!”
El arată cupa… Toţi s-au minunat.
Ea era săpată dintr-un matostat.

Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.
Fiecine-nchină pentru o frumoasă.
Când la cel din urmă rândul a venit,
Misail ia cupa şi-astfel a vorbit:

– “Unde este timpul cel de vitejie?
Timpul de mari fapte?… Vai! n-o să mai vie?
A căzut Moldova, căci orice români
Se roşesc la gândul a mai fi stăpâni.

Ei îmbracă manta de înţelepciune;
Dar ca să-şi ascunză trista slăbiciune.
Dar înţelepciunea fără-a cuteza,
E ca cutezarea fără-a cugeta.

Când vedem sfioasă patria română,
Ne-aducem aminte vorba cea bătrână:
Cel ce e mai aproape de mormântul său
La ideea morţii tremură mai rău!

Ştefan nu mai este… Însă o să vie
Alţi Ştefani cu viaţă şi cu bărbăţie:
Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,
Viitorul este al lui Dumnezeu!

Însă până să vie lanţul să ne rupă,
Nu va mai bea nimeni din această cupă;
Când un suflet mare se va arăta,
Hârburile cupei le va aduna.”

Zice,-aruncă cupa şi o sparge-n trei…
Nimeni n-a strâns încă hârburile ei.

Musca

Autor : Alecu Donici

De la arat un plug
Venea încet spre casă
Şi, la un bou pe jug,
O muscă se-aşezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare,
O altă muscă-n zbor
Îi face întrebare:
— De unde, dragă sor’?
— Şi mai întrebi de unde!
Ei musca îi răspunde
C-un aer supărat.

Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi că noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!

Spre laudă deşartă
Mulţi zic: noi am lucrat,
Când ei lucrează-n faptă,
Ca musca la arat.

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

Rondelul oglindei

Autor : Alexandru Macedonski

Din al oglindei luciu rece
De apă-adâncă, — se desface
O linişte de dulce pace,
Ce-ntregul suflet mi-l petrece.

Obida vrând să mă înece,
Zadarnic firea şi-o preface.
Din al oglindei luciu rece
Uitarea numai se desface.

Chiar dorul vieţii-n mine tace
Izvor ce gata e să sece;
Şi pe-al meu chip, ce-n umbră zace,
Un fel de vis de opium trece
Din al oglindei luciu rece.

Din lumea celor care nu cuvântă

Autor : Poezii pentru Copii

Când stăpânul nu-i acasă
————————

Când stăpânul nu-i acasă,
Este…vai de caşcaval.
Pentru bietul şoricel,
E prea mult – în aşa hal,
De când e, n-a mirosit
Vreun brânzet…

L-aţi auzit?

Caşcavalul ăsta-l trage
De mustăţi, ca să îl bage
În belea.

Şi el nu vrea!?

Mai încolo,-ntr-o firidă,
E pisica. Ce perfidă!
Hoaţa, încă nu se-avântă,
Deşi brânza o încântă.

Dar parcă şi şoricelul,
Ce se ţine, mititelul,
Tare,
În ascunzătoare.

Doar dulăul nu îi place,
Corbici,
Că n-o lasă-n pace
Şi o latră ne-ncetat.

Corbici ăsta,
Un turbat!

Stai,
Că iese şoricelul,
Chiţăind cum îi e felul
Îndreptându-se degrabă
Către brânză,
Când o labă
De pisică ce-l iubeşte
Pe dulap îl răstigneşte.

Dar de ce nu îl mănâncă
Din priviri,
Nu ştie încă,
Fiindcă-i tare ameţit.

Corbici!

Corbici a venit
Şi pe labele din faţă
S-a proptit,
Gonind pe hoaţă.

Doar la caşcaval şi el
Are dreptul, că-i fidel
Şi de-un an slujeşte-n casă,
Când deasupra,
Când sub masă.

Hopa,
Iată-l pe stăpân,
Flămând, după-atâta muncă,
Bucuros de caşcaval,
Cum îl taie…

Şi-l?

Mănâncă!

Asta fu.

S-a dus brânzetul…

A rămas numai regretul
Din privirile-nciudate
Ale celor trei făpturi…

Şi un gust amar prin guri!

Musculiţa
———

Nu-i ca soră-sa, beţivă,
Ea-i pioasă, printre sfinţi
Veacu\’-şi face, fiindcă-aceştia,
Sunt, în genere, cuminţi
Şi nu-i dau in cap cu pliciu’.

Iar coliva, un deliciu,
Câtă-o fi, pe foi scorţoase
De ceaslov, la parastase.

Numai ieri cât s-a rugat
Pentru-un fir de grâu cu miere
De-o mustaţă agăţat…

Bietul dascăl, ce plăcere
Să îi facă a sluji,
Când o muscă – Doamne, iartă-l ! –
Slujba toată, bâzâi?

Slavă!
Încă-o rugăciune,
Doamne, c-o scăpaşi cu viaţă!
Iar acu şi cu dulceaţă
O îmbii, de nu cumva
O fi – ptiu ! – altcineva.

Tot Ceaslovul e mânjit
De magiun.
Da’ ştii că-i bun?
Altfel cum, prin celofan,
Nişte degete-n borcan
S-ar vârî?
Şi-i lipicios !

Atât doar, că nu-i frumos
Să-l întinzi pe unde vrei.
Dar copiii,
Ce ştiu ei?

Gata, mult le mai gândeşte
Ea pe toate; prea-i destul!
A conchis : e cel mai bine,
– Dacă mori –
Să mori sătul!

Şi s-a-ntins, aşa, pe-o parte,
Pe o literă din carte,
Să se odihnească-un pic.

Doar că, vezi tu, popa Gheorghe
Nu zări-n ceaslov…nimic.

Ba, nervos din cale-afară
Pe-aşa urmă ce lăsară
Fiii,-n, dulce, joaca lor,
Lua cartea, o închise
Şi-o trânti în dulăpior.

Pasăre de noapte
—————-

Mai am o poveste scurtă
Cu o buhă despre care
Se zvonea că vede bine
Ziua, în amiaza mare.

Voi prea bine ştiţi că buha
Şi cu ziua nu se-mpacă
Şi nici şanse nu-s prea multe,

Decât,
Poate,
Numai
Dacă

Buha va da înapoi
(Asta să o credem noi!)
Picătura de lumină
Ce-o bău; dar cin\’s-o ţină?
Setea?

Ori, mai ştii,
Ruşinea
De a se grăbi să-nghită,
Stropul ce sclipea în noapte,
Pe o arşită cumplită,
Pus de Domnul la păstrare
Pentru o…privighetoare?

Dacă nu a privegheat,
Ce să-i facă?
I l-a luat.

De-atunci buha-i pedepsită
Să rămână-nţepenită
Pe un ram –
Doi ochi şi-atât,
Ce-şi ţin singuri de urât.

Însă şi azi biata crede,
Deşi s-a deprins, fireşte,
Că, prin beznă dacă vede,
E…fiindcă
Străluceşte.

Trandafirul
———–

La o margine de drum,
Înflori un trandafir…

Nici de alba lui culoare,
Nici de lujer, nici de floare,
Nu mă mir.

Nu-i o-ntâmplare
C-apăru aşa, deodată,
Pură şi înmiresmată,
Lângă un ciulin semeţ…

Omul, cum e el isteţ
Şi vrea să îi aparţină
Tot ce este mai frumos
Din creaţia divină,
Se porni pe stricăciune.

Cât să ţină o minune?

Cât tulpina-i ca mărgeanul
Să urce la cer – tot anul?

Iară frunza ca smaraldul,
Cât să dea sclipiri în faldul
Trenei zorilor – o viaţă?

Hai, că-i mult, prea se răsfaţă
Dumnezeu, lăsând natura,
Laude, cu toată gura,
Să-I aducă.

Nu se poate
Ca atâtea-napripate
Să străbată pieziş cerul
Pentru a sorbi misterul
Florii ăsteia grozave.

Lucrurile sunt prea grave.

Fluturii cad adormiţi,
Altele, dacă nu ştiţi,
Ori se sting, de gelozie,
Ori se-nchină-acestei flori
Care a făcut furori.

Iată cine-i trandafirul,
Ieşit din anonimat
Într-o zi, fără-a-şi dori
Nimic din ce i s-a dat.
Bucurându-se de toate;
Dar şi trist, că-i sunt furate
Pe măsură ce primeşte
Seva vieţii şi-nfloreşte.

– Tu n-ai ghimpi! i-a zis sticleţul,
Ce te miri că nătăfleţul
De ghimpat stă drept şi are
Încă un tulei de floare?

– Oare aş putea şi eu
Să îl rog pe Dumnezeu
Să îmi dea, ca lui Ciulin,
Măcar colo, ici, un spin?

– Sigur, sigur, îndrăzneşte,
Ştii că Domnul te iubeşte
Şi, în plus, nu-I ceri decât
Să te facă mai…urât.

Câte picături de sânge
De-atunci trandafirul strânge,
Asta o puteţi vedea.

Nu mai este cum era.

Din contră,-i şi mai frumos.
Ieri, ca neaua, alb, sfielnic,
Devenit-a nu doar roşu,
Plin de flori, ci şi puternic.

O problemă ar mai fi.

Ridicată de Ciulin.

Cică nu mai vrea să-i fie
Trandafirului vecin.

Frunza
——

Plesni mugurele, frunza
Se trezi un pic boţită
La obraz.
Dar n-are-a face,
Dacă soarele o place
Şi spre ea, timid, cutează
Să-şi îndrepte
Prima rază.

Însă parcă fu prea scurtă
Ziua-ntâi.

Şi-atât de multă
Noapte curge, fără zor,
Din acest imens izvor
Care-i timpu’,-ncât se vâră
În ea însăşi,
La căldură,
Tremurând de bucurie
Că-i fu dat – şi ei –
Să fie.

Şi a mai şi pus-o Domnul,
Colo sus,
Că-i piere somnul
Numai când se uită-n jos.
Da’-i atâta de frumos
Ce zăreşte –
Orişiunde –
Că nu poate în boboc,
Iarăşi
A se mai ascunde.

Iar când zorii vin,
Te ţii,
Numai surori – sute, mii –
Prin copaci.
Şi-atâta-i place,
Că foşneşte mai dibace
Decât toate la un loc
Frunza noastră.

Ce noroc!
Azi a dat de rândunică.

Galben-verde, mort de frică,
Prinde drag şi de-un scatiu
Sub crenguţa ei.

– Musiu,
Nu ai teamă dumneata,
Că-s aici şi am ureche.
Cântă şi de mi-o plăcea
Ţi-oi găsi, cred,
Şi pereche.
Da’ să nu îmi ceri simbrie,
Că renunţ la companie!

Pic, pic, ciocănit de ploaie,
Inima ţi se înmoaie:
Rândunica şi scatiul
Au fugit;

De-acum, pustiul
Zilelor amăgitoare…

Apoi, iar, raza de soare.

Dar mai crudă, mai geloasă,
Să o ardă, zău, aşa.

– Ce-am greşit?

Raza, tăioasă:
– Ce-a greşit ? – auzi la ea.

Dar nici raza nu se-ndură
Să îi ia culoarea, glasul…

Numai toamna rea de gură,
Vântul ce îşi bagă nasul
Pretutindeni şi-o furtună –
De nu poţi să-ţi mai dai seama
Cine, pe ce se răzbună –
Hotărât-au că e vremea
Să se termine cu toate
Deşănţatele petreceri
Şi cu…
Funzele bălţate.

Unele, ca nişte fluturi,
În vârtejuri
Tot mai line,
Altele, doar de le scuturi,
Cad,
Dar ultima se ţine
Strâns, în vârf, nu s-ar lăsa;
Poate doar de l-ar vedea
Încă-o dată…
Pe scatiu.

– Uite-l!
Însă-i prea târziu.

Ignorată-ntâia oară,
Ba, mai mult, izbită-n treacăt
De “musiu”, o frunză
Zboară.

Taie singură văduhul
Şi-şi dă, ne-mpăcată, duhul…

O rază
——

E făcută să-ncălzească
Tot ce-atinge,
Să topească
Tot ce este îngheţat,
Ba, mai mult, scaldă-n lumină
Pe oricine.
N-o să ţină
Într-un ghem de aur,
Iată,
Nimeni raza-nfăşurată.

Mai ales că e, se pare,
Şi gătită de-o plimbare,
Mai lunguţă,
Pe pământ…

– Uite-o urmă,
De când sunt,
N-am văzut un cerb să lase,
Alergând,-napoia lui,
Urme-atâta de frumoase.

Înşişi zorii au umplut
Aceşti pumni micuţi de lut
Cu rouă scânteietoare.
M-aş lăsa,
Dar văd şi-un lup
Ce le soarbe şi dispare…
Cum a dat de-o căprioară.

Subit, raza se-nfioară…

– Dealuri, văi şi munţi
M-aşteaptă.
Să cobor treaptă cu treaptă,

Da’-i lung drumul.
Mai uşor
Mi-ar fi cu un călător,
Din cei mulţi ce se zăresc;

Dacă-o vrea să-l însoţesc.

Dar ce văd,
Se iau la trântă?
Spuse raza.

Apoi, frântă,
Ca un vârf de baionetă
Înroşit,
Ieşi discretă
Din cel mai urât tablou…

– Poate în acest salon
Mă înseninez din nou.

Aici totu-i armonie,
N-o fi chiar un colţ
De rai,
Însă-aud numai pianul,
Voci ce-şi murmură secrete
Şi ceşcuţele de ceai…

Iar acolo pe un deget,
Pianista, la inel,
Are-un nostim diamant.
Şi nu-i fals.

Cobor la el!

Dar, cu-atâta strălucire
Cum să nu îţi ieşi din fire?
Pianista se opri
Din cântat…
Spre-a se făli.

Raza se-ncruntă şi iară
Se-avântă la drum,
Hoinară.

Până unde?
Până când?

Până ce găsi, curând,
O făptură mititică,
Suferind, fiindu-i frică
De ceva, ce nu prea ştie
Ce-i; atâta, că o doare
Şi, din când în când, i-ar lua,
Parcă, ultima
Suflare.

Dar nu poate, că acolo
Este mama – ce veghează,
Zi şi noapte,
Îndârjită,

Agăţându-se de-o rază.

După asemănarea lor
——————-

Ştiţi cum apăru pisica?
Nu?
Chiar că nu ştiţi nimica.
Dar gâsca, cum apăru?
Bineînţeles că…nu.

Şoarecele de-un’se trage?
Dar măgarul de ce rage?

Atunci, scumpii mei copii,
Să vă spun că într-o zi
Dumnezeu s-a pus pe treabă
Şi-a însufleţit degrabă
Ultimele animale,
Ce-aşteptau să se cam scoale
Din eternul somn al firii…

Aşadar, iată că Bunul
Şi-nţeleptul Dumnezeu,
Sfătuindu-se cu restul
Animalelor,
Pe Leu
Îl rugă să îl ajute,
Un chip să îi împrumute
Noii fiare…

Ce să zică
Leul, cam gelos pe tigru?
– Mai fă, Doamne, o pisică.

Când fu întrebată raţa,
Ce să-i ceară precupeaţa?
Încă-o lebădă?
Doar are
Una, s-o urască tare,
Cât trăieşte:

– Doamne Sfinte,
De mă-ntrebi,
O gâscă-n minte
Am. Te-ajut să o creezi,
Dacă
N-o-nfrumuseţezi!

Elefantul, cu o tonă
De umor, fie la el,
La solicitarea Celui
Ce-l făcu aşa grozav,
Născoci…
Pe şoricel.

Măgarul, deja creat,
Era tare supărat
Că n-aude şi n-aude
Ce ar vrea.

– Să mă alungi,
Doamne, de te enervez,
Dar nu ai prin garderobă
Ni,
Nişte urechi mai lungi?

Sper să reuşesc cu ele
Să prind sunete rebele,
Să pot da şi eu un ton,
Că destul am fost…
Afon.

Nu-i nevoie să mai faci
Pe-altul,
Dacă tot nu-l placi.

Şi l-a tras de urechi Domnul,
Ca să îşi audă bine
Răgetul,

Însă zâmbi,

Ştiind că un rost au toate
Şi-or pricepe într-o zi!

Grivei
——

E bătrân şi înţelege,
Neputinţele-l apasă,
Viaţa-i, cât fu de frumoasă
La stăpân,
Nu prea mai e…
Ca şi mort, în prispa casei,
Nu întreabă nici de ce
Şi nici cum s-a întâmplat
Că toţi cei ce îl iubiră,
Dintr-o dată,
L-au uitat…

Poate, de când a început,
Lung să urle,
De durere,
Nopţi la rând, fără-a primi
Pe grumaz
O mângâiere.
Poate de când se târâşte
Până la bucătărie,
Să arunce o privire,
Umilit,
În farfurie.

Altădată-i aruncau
Colo-n curte un ciolan.
Cum sărea de sus să-l prindă
Şi să-l lingă!
Azi, în van
Mai aşteaptă de mâncare,
Farfuria-i mereu goală;
De un timp, de la pământ,
Nici măcar
Nu se mai scoală.

Cine-ar crede că vânjosul
Câine ce păzea ograda
Astăzi plânge sugrumat
Dup-un gard,
În timp ce strada
E-un răsunet de copii
Ce-i aduc mereu aminte…
De stăpân.
Dar câte gânduri
Triste nu îi trec
Prin minte…

Şi mai are şi o spaimă –
Noaptea, când l-apucă toate,
Când se-abţine să nu urle,
Însă fălcile-ncleştate
Se înmoaie şi-i tot curg
Pe bot lacrimi, sau când geme –
Că vreunul o să iasă
Şi-o să-l bată.
Da, se teme !

De acuma, ştiu cu toţii
Câte-îndură un bătrân
Câine;
Cum se amăgeşte
Că-ntr-o zi dreptul stăpân
O să îşi întoarcă ochii –
Doar atât – spre el, din nou,
Ajutându-l
Să-şi dea duhul…
Dar, nu !

Singur, un ecou
Îi răspunde, pe când urlă

Şi îl cheamă către poartă –

Un ecou al unei vieţi
Care lasă-o lume…

Moartă.

Voinicul
——–

Cică un măgar, odată,
Fu-‘ncărcat de un cioban,
Cu de toate.
Asta e,
De vreo două ori pe an,
Cum dau zorii, plini de sârg,
Se duceau cu de-ale oii,
Împreună,
Şi la târg.

Însă-acuma se-arătă
Şi un purice-ordinar,
Ce sări de pe cioban
Pe bătrânul lui
Măgar.

Rămânând ascuns o vreme
Sub bagajul uriaş,
Într-o cută, undeva,
Puricele, prin oraş,
Căscă ochii, mulţumit,
Sub umbrarul unei piei,
Peste care aşezaţi
Fură…
Şi doi băieţei.

Şi ce mai trăgea măgarul,
De să cadă în drum, lat,
Chiar când se-ntorceau cu toţii,
Fără grabă,
Către sat.
Căci era căldură mare,
Ce-l ardea…
Tot pe spinare.

Seara,
Pe când descărcară,
Puricele-şi luă avânt…

Să încremenească-n clipa
Revenirii
Pe pământ !

“Care va să zică, el,
Cât era de mititel,
Duse ăst bagaj, pe tot?

Păi, atunci,
Acest netot
Ce se lasă din picioare,
Cu genunchii îndoiţi
Şi urechile pleoştite,
Ce vrea?

Să-l compătimiţi?”

“Moale-i ca o mămăligă”,
Mai zise în gândul său
Puricele…voinicuţ,
Apoi,
Ca un titirez,
“Stai că ţi-l înviorez!”

Da’-l pişcă aşa de bine,
Că, la-ntâia smucitură,
Scoase-un răget \’Dobitocul\’,
Luând una peste gură

Şi, pe spate,
Alte şapte:

“Na, ca să te înveţi minte,
Să-mi mai verşi oala
Cu lapte!”

Cât un fir de neghină
———————

Ce să-ntinzi mâna-nspre ea,
Că nici n-ai
Ce apuca !

De-o pui lângă rândunică
Şi-o priveşti,
E tot mai mică…

Poate şi niţel de frică.

Fără minte, când gândeşti
Pe gâză că o găseşti,
Tu, cel mai deştept din toţi,
Scap-o de pieire !

Poţi?

N-o avea ea un cap mare,
Nici splendide aripioare
Ca de flutur.

Nici albină
Nu-i, familia s-o ţină,
Lucrând toată ziulica.

Nu prea are-asemănare –
Cât ar vrea! –
Nici cu furnica.

Loc al ei, pe undeva,
Unde ar putea să stea,
Nu-i
Pe tot acest pământ…

Ploaie, soare, ger sau vânt,
Toate îi fac traiul
Greu,

Dar nu-i asta,

Ea, mereu,
Îşi pune o întrebare,
Numai una:

Dumnezeu
De ce-o fi creat-o
Oare?

Ca să ce?

Tot vrând să ştie,
Vede-o scumpă surioară
În văzduh cum se îmbie
Să se-nalţe, dar,
Ce vrei,

Rândunica e mai iute,
E mai sigură la zbor,

Iară puiul o aşteaptă,
În cuibuţ,
Nerăbdător…

Şi atunci, gâza, sărmana,
Vai,
Pricepe:

Ea li-i hrana.

Fricosul
——–

Este iarnă, ce minune,
Pomi din zahăr,
De cristal –
Câmpul,
Iazul ca oglinda
Şi imensul policandru
De pe cer,
Ca pentru bal,
Luminiţele-şi aprinde..

Numai luna nu se prinde
Încă-n horă…

Animale
Fel de fel se-adună-n vale
Şi pe deal.
De prin coclauri
Ies cei mai cuminţi balauri:
Lupi şi vulpi,
Uniţi de-o vrajă,
Stând – o noapte doar –
De strajă,
Ca să poată dănţui,
Vesel,
Cine ar dori…

Prin văzduh,
Zburând, ca ziua,
Păsările, îmbătate.
Din crenguţă în crenguţă,
Veveriţe deşuchiate,
Răsturnând,
De fericire,
Pudriera cu zăpadă
Peste-un iepuraş ieşit
Ţup,
Minunea să o vadă.

– Poate dau de un prieten…
A zis el, însufleţit…

– De-un prieten, rosti gândul
Şi pieri neauzit…

– De-o prietenă, mai bine…

– De-o prietenă…

– Pe mine,
Ce mă miră foarte tare…

– Ce mă miră, ce mă miră…

– Foarte tare!

– Foarte tare…

– E că luna – pe lumină! –
Nu ră…

– Nu ră…

– Nu răsare…

Dar, când luna răsări,
Colo, lângă o vâlcea,
Iepuraşul o zbughi,
Urmărit, brrr, de ceva
Imens,
Negru
Şi cu coarne,
Gata, gata să-l răstoarne,
Ca pe-un bulgăre.

Ce zic,
Căzu singur,
Cât de mic
Şi de speriat, se pare,
Fu de umbra-i; arătare,

Ce-l lăsă fără suflare…

Sărăcuţul
———

Zboară el din floare-n floare?
Zboară. A găsit prilejul!
L-a luat, minune mare,
În excursie, vârtejul.

În bagaj, hârtii şi pene,
Frunze verzi, proaspăt strivite
De-un bocanc, nişte antene
De lăcustă, paradite
Şi te miri ce-a mai aflat
Inutil, când s-a iscat,
Din senin, vârtejul…

Care
Şi-a mai şi cerut iertare
Că-s atâtea serpentine,
Încat, sincer, dacă-i vine
Să vomite, el îl lasă
Pe-un acoperiş de casă.

Mă rog,
Nu s-a nimerit
Cum a zis, l-a cam trântit.

Şi nu unde l-a rugat,
Ci pe-o uliţă, în sat.

Iar nu singur şi ferit,
Ci-ntre doi, ce s-au ciocnit,
Ţanţoşi, prima oară-n an:
Un cucoş şi un curcan.

Cum o fi scăpat şi-acuş
Bietul nostru cărăbuş
Nu se ştie, dar mai rău
N-are ce să fie,
Zău!

Numai că, ce să îţi spun,
Dintr-o curte, un păun
Se ivi,-l dădu pe spate,
Îl privi şi…
Nu se poate,

Făcu iute calea-ntoarsă.

Asta, da,
Grozavă farsă!

De acuma cărăbuşul
Nu mai stă o clipă-n loc.
Îşi ia zborul… Spre ghiduşul
Pui de sturz… Avu noroc
Să-ntâlnească arătare
Ca şi el,
Un cioc mai mare.

Tare dragă-i e făptura
Asta… Ce deschide gura…

Şi-l înhaţă!

Tocmai când
Vrabia, trei pui, în rând,
Aşeza pe-un gard,
Isteaţă,

Pentru-o lecţie de viaţă!

Luptătorii
———-

Amândoi, cocoşi.

Frumoooşi !

Ce s-ar mai îmbrăţişa !

Căci, de când aşa vru soarta,
Să-i despartă numai poarta,
Tot îi râcâie ceva.

Doi penaţi înfuriaţi –
Nici de-ar fi să fie fraţi
N-ar avea de împărţit
Câte-au ei.

Unul, smolit,
Cu reflex verde-albăstrui,
Altul alb,
De parc-a nins
Doar pe aripile lui.

Şi să-i vezi, cu creste roşii,
Cum fac zilnic
Pe cocoşii.

Na, că azi au prins momentul:

Albul scormonea de zor
Pe tăpşan, înconjurat
De găini, când dumnealor
Prinseră-a se da-ntr-o parte,
Speriate ca de moarte.

Fără însă a fugi.
Păi, altfel, cum ar privi?

Şi ce mai încăierare !

La întâia scăpărare
De mânie –
Piept în piept.

Unul, mai ceva ca altul,
De viteaz şi înţelept !

Apoi s-au luat în gheare,
Strălucind, pe drept cuvânt,
Până-ajunseră-amândoi,
Numai sânge,
La pământ.

Clocotind, se năpustiră
Iar – e cel din urmă salt.

Vai de pliscurile-nfipte
Unu-n carnea
Celuilalt.

Au…căzut.

Dar nu e bai.

Fiecare de-un alai
De găini omagiat,
O privire-şi mai aruncă,
Ce înseamnă:

Pe-altădat’ !

Singuratecii
————

Pe lacul luciu, din grădina
Cu flori ce nu se mai clintesc,
O lebădă pluteşte
Iarăşi…

Atât de lin, de nelumesc,
Încât te-ntrebi: pe-acest tovarăş
Al veşnicei singurăţi,
Ce-l ţine, viu,
La suprafaţă?

Ce nălucire, pe-un tărâm
Pierdut sub lespedea
de gheaţă?

Pe boltă stelele-au pălit,
Ca scufundate-n neguri dese –
Doar un luceafăr, zămislit,
Din ou-nsingurării
Iese.

Azi, strălucirea şi-o împarte
Grădinii cu petale
Moarte

Şi-acestei păsări ce răzbate
Prin frigul sinelui, când toate,
În el, un astru,
Ard mocnit..

Aşa, mereu, la nesfârşit,
Se întâlnesc
Singurătăţi…

Când unul urcă înspre cer,
Coboară celălalt
Şi lasă,
Pe apa limpede a vieţii,
O urmă tristă,
Dar frumoasă…

La fel cum pasărea, pe locul
În care-a dat boboc o stea,
A înflorit din alba-i pană,
Prinzând puteri
Spre-a se-nălţa.

Grădina asta de-o priveşti,
Cu ochii tăi,
Ai să-i zăreşti:

O lebădă zvâcnind pe cer

Şi-n lac
Luceafărul stingher…

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech