Ripostă

Autor : George Topârceanu

Vrei să mă spânzuri, vasăzică?…
Când te-am citit, în adevăr,
Îţi dau cuvântul că de frică
Mi s-a zbârlit un fir de păr!

Cum? Ţi-a venit aşa, deodată,
Netam-nesam?
Păreai un om cu judecată –
La asta nu mă aşteptam.

Te-ai supărat şi-ţi pare rău
Că-s încă viu?
Păcat că eşti de la Tazlău,
Păcat că trebuie să-ţi scriu!

Dar asta-i datoria mea:
Să dau cu zacherlină-n proşti.
Talent avem – o recunoşti.
Atunci, păzea!

Păzea, să nu dai de ruşine,
Să nu te strâng într-un sonet.
Să nu te spânzur eu pe tine
De-un epitet!

Păzea, că muza mi-i fecundă
Şi când te-oi prinde nu te scap:
Cu şapte rime pe secundă
Îţi dau la cap!

Păzea, să nu te-aştern pe-o filă
Şi-n roca unui vers masiv
Să te-ncrustez definitiv
Ca pe-o fosilă!

Păzea, să nu-ţi înfig în coastă
O epigramă ca un cui.
Să-ţi sparg în cap o odă proastă,
Să faci cucui!

Să nu-ţi arunc în ochi o stanţă
Cu versuri mici,
Să nu te ard de la distanţă
C-un hexametru ca un bici!

Şi-apoi, în hazul galeriei,
C-un vers subţire ca un ac,
Pe frontispiciul Veşniciei
Să te fixez ca pe-un gândac!

(Unui gazetar care cerea să fiu spânzurat)

Revelion

Autor : George Bacovia

Colindă plăceri
Ninge
În noaptea de Crăciun.
Damigeana cu vin
Harapnice trosnind
De alte vremi…
Să ne vedem în oglindă,
Şi noaptea cântătoare
Să ne-adoarmă
Pentru uitare.

Opera Apartinand George Bacovia | | Nici un Comentariu »

Când stăpânul nu-i acasă

Autor : Poezii pentru Copii

În odaie linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până la cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca acesta de acum. Să încerce. Face câţiva paşi, mărunţi, până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A! Uite-o colo pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă… Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Atunci? Păi, lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea şi de acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul… Dar motanul? E-hei! La dânsul nu se prea gândise. Şi, doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie! Ha! Nu era? Orişicum, să mai aştepte puţin, să vază, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?
Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţilor, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta; să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit, după perna de pe divan, şi aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da! Aşa, încă un pas, înca unul, doi, aşaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele dinainte, îl strănge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte gândind: “Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! Ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni”. Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.
Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor. Dar ce se-aude? Un dupăit grăbit în sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui.
Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă lacom mirosul de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu cu înverşunare. Ar sări în ocniţă dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi cu ochii aţintiţi la motan aşteaptă să coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brânza parcă-l ademeneşte. Şi astfel, câteştrei duşmanii: şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii, se pândesc munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci motanul se înghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră, obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi muşcând, când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin cu poftă.
Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.

Nod 19

Autor : Nichita Stănescu

Ia cunoştinţa că pot ucide,
că pot zdrobi cu călcâiul capul suav
al stelei răsărinde şi placide,
din pricina căreia am devenit zugrav!

Ia cunoştinţa că nu am milă de mine,
că sângele meu mi-l amestec cu mestecenii!
Grabnic ţi-aduc la cunoştinţa toate acestea!
Vezi ce faci!

Bubico

Autor : I. L. Caragiale
Nouă ceasuri şi nouă minute… Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon… Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod… Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoană capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-şi.
– Bubico! zice cocoana… şezi mumos, mamă!
„Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!… Lua-te-ar dracul de javră!”
Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie înfundat… Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul a pornit… Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. Bubico mârâie arţăgos.
– Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre şi mai grozav că adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoană, care-şi caută biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră şi chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.
– Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mămiţo!
Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi înveleşte favoritul mângâindu-l „mumos”; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârşâitul unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigaretă… Încă nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic… S-o rog pe mamiţa lui Bubico… Scot o ţigaretă, mă ridic şi dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi chelălăie şi tuşeşte şi…
– Bubico – zice cocoana – şezi mumos, mamiţico!
„Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!” zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică şi mai scârboasă… Dacă aş putea, i-aş rupe gâtul.
În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii şi am să-i trag la cap când şi l-o mai scoate din paner.
– Frumuşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da’ rău!
– Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu ştiţi ce cuminte şi fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un om, frate! doar că nu vorbeşte…
Apoi către paner, cu multă dragoste:
– Unde-i Bubico?… Nu e Bubico!…
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
– Să-i dea mama băieţelului zăhărel?… Bubico! Bubi!!
Băieţelul scoate capul cu panglicuţe… Mamiţa-l degajează din ţoalele în cari dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară. Bubico se uită la mine şi mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:
– Madam! pentru Dumnezeu, ţineti-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, şi nu stiu ce-aş fi în stare… de frică…
Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu toată duioşia:
– Vai de mine! cum crezi d-ta?… Noi suntem băieţi cuminţi şi binecrescuţi… Noi nu suntem mojici ca Bismarck…
– Ha? zic eu.
– Bismarck al ofiţerului Papadopolinii.
Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică de zahăr:
– Cui îi place zăhărelul?…
Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!
– Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel?
Bubico: Ham! Ham!
Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie… Cocoana scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:
– Cui îi place lăptic?
Bubico (lingându-se pe bot): Ham!
– Să-i dea mamiţica lăptic băiatului?
Bubico (impacient): Ham! Ham!
„Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!”
Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie, şi lăpăie, până când un pasajer se arată la uşa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să latre că o fiară, cu ochii holbaţi şi muscând în sec şi clăntănind din dinţi, şi tuşind şi…
„Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!” gândesc eu, şi prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă.
Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
– A propos – zic eu – madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck… al…
– Al ofiţerului Papadopolinii…
– Ei! Ce e Bismarck?
– Un dulău de curte… Era să mi-l omoare pe Bubico… Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!… (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineată – că nu ştii ce curat e! – zic: „Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck…” dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete… Strig: „Bubico! Bubico! unde e băiatul?!” Alerg… Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?… tăvălit, leşinat şi moale că o cârpă. Zic: „Vai de mine! moare băiatul!” Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!… Ce-am pătimit, numai eu ştiu… Două săptămâni a zăcut… Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat… (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?
Bubico: Ham!
– Să te mănânce Bismarck… craiule!
– Ham! ham!
Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine.
– Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că…
– Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeşte…
– A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l iubeşte… vrea să ne-mprietenim!… Bravo!
Şi pe când căţelul se apropie să mă miroasă, iau un pacheţel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon şi, întinzându-l în jos, cu multă blândeţe:
– Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi!
Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială şi îndoinţă, apoi, încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul şi-ncepe să-l clefăie.
– Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacţie de această apropiere.
Apoi îmi spune genealogia favoritului… Bubico este copilul lui Garson şi al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care vă să zică, însemnează că Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă… În timp ce cocoana-mi povesteşte, eu, înfrânându-mi aversiunea şi dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele gratii ale nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în braţe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conştiinţei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri şi bonboane.
– Ei vezi! cum v-aţi împrietenit… Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe domnul? da?
Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele:
– Ham!
– Aşa? ai trădat-o care vă să zică pe mamiţica?… craiule!
Bubico: Ham! ham!
– Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine…
– Fireşte, coconită; simte cânele; are instinct.
Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe peron se aud lătrături şi ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan şi începe, în bratele mele, să urle… în braţele mele!
„Ah! Bubico – zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos – de capu-ţi!… vedea-te-aş mănuşi!”
Dar Bubico urlă mereu.
– Doamnă – zic eu – rău faceţi că-l ţineti aşa de aproape pe Bubico şi acoperit aşa în căldură, poate să turbeze… Chiar aşa, aici e prea cald.
Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră că şi ideile mele.
– Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana.
Intrăm pe podul Prahovii… Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâtâind frumuşel din coadă.
„Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!”
Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe şi mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba şi respiră din adânc.
– Să nu-l scapi pe fereastră!… pentru Dumn…
Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, şi Bubico dispare că un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucuresti, zburând – la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:
– Doamnă!
Un răcnet!… A-nnebunit cocoana!
– Repede, doamnă, semnalul de alarmă!
O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mişcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre pasajeri.
– Cine? cine a dat alarma?
– Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată.
Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din leşin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:
– Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea leşină iar… Eu trec că un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră…

„Moftul român”, 1901, 29 aprilie; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)

Opera Apartinand I. L. Caragiale | | Nici un Comentariu »

Zori de primăvară

Autor : Poezii pentru Copii

Obosită, glacială,
Iarna s-a retras în munţi,
În vacanţă hibernală
La prietenii cărunţi.

Mai la vale, pe coline,
Prin livezi adie vântul,
În acord de violine
Mângâie uşor pământul.

Printre frunze putrezite
Sună clopoţeii dalbi,
Iar crenguţe-nmugurite
Se preschimbă-n fluturi albi.

Un covor nou se întinde
Pe izlazuri, la câmpie,
Decorat cu flori plăpânde
Şi bănuţi de păpădie.

Râul aprig, dezgheţat,
Şerpuieşte-atent spre mare,
Senin, cerul şi-a brodat
Obosite aripioare.

În natura-i sărbătoare,
Soarele blând străluceşte,
Conştient seducătoare
Primăvara ne zâmbeşte.

Neron

Autor : Alexandru Macedonski

Privire-adâncă. Searbăd. Ca cioc de vultur, nasul;
Sprâncene arcuite şi trase cu compasul;
O frunte largă; buze ca veşteji trandafiri;
Pe ochi perdea de gene din pleoapele subţiri
Ce lasă să străbată cum stau întredeschise
O lume de concepţii ş-o lume de abise.

De lebădă-i e gâtul; de marmură-al său piept,
Aci, de pe-o terasă, îl vezi semeţ şi drept
Privind albastrul Tibru, panglică lucitoare,
Pierdut cu mintea-n visuri, scăldat cu fruntea-n soare;
Aci, molatec, leneş, apleacă, feminin,
Grumazul său de fildeş pe toga sa de in.

Neron!… Palatul, noaptea, răsună de orgie
Precum răsună, ziua, oraşul de urgie…
Banchete, flori, Falerno şi cântece de-amor
Ciocnindu-se, adesea, cu ţipete ce mor,
Pornesc, peste tot locul, un haos fără nume
Dar haosu-nsemnează o epocă, ş-o lume.
Neron!…
E Roma-n flăcări, în lacrimi şi-n măcel,

Căci Cezarul o ştie mai rea şi decât el;
E vinu-n cupe de-aur şi sângele pe scară;
Desfrâu de vin-năuntru, desfrâu de sânge-afară…
Dar astfel precum este: bizar şi criminal,
Neron e încercarea de-a fi original.

Alergare

Autor : Maria-Eugenia Olaru

Cu gleznele frînte
de-nlăcrimare stelară,
îmblânzitoare de hăitaşi,
Pradă,
întoarcere transparentă
urmând vînătorul.
Acoperă-mi ochii Tată Ceresc,
Sângerează Lumina în Pietre.
Sunt roua Drumului
rănită de umblet,
mereu, mereu căutând.
Dar cine ştie puntea
unde ţngerii înnoptează
şi cîtă lumină odihneşte-n Cuvânt!?

Paza bună

Autor : Tudor Arghezi

S-a întors cercetătoarea
Să le spuie la surori
Că-i deschisă toata floarea
Şi câmpia, de cu zori.

Şi-au plecat aproape toate
La cules, cu mii si mii,
Lăsând vorbă la nepoate
Să-ngrijească de copii.

Căci muscoii si bondarii
Şi-alte neamuri de pădure,
Pe şoptite, ca tâlharii,
Umblau mierea să le-o fure.

Însă paza-n stupi e bună,
Că târziu, dupi apus,
Colo jos, subt stupi, la lună,
Ei zaceau cu burta-n sus.

(1954)

Opera Apartinand Tudor Arghezi | | Nici un Comentariu »

Întoarcerea lui Mihai

Autor : Dimitrie Bolintineanu

De la lungi războaie, Mihai cu mărire
Intră-n capitală cu a lui oştire.
El se urcă-n tronu-i mândru ocolit.
Cei ce au puterea astfel i-au vorbit:
– “Doamne! Focul arde în această ţară.
Încă ieri cu ură mulţi se răsculară.
Dar răzvrătitorii s-au întemniţat
Şi prin zelul nostru ţara a scăpat.”
– “Voi zdrobi răscoala ce ţara uraşte;
Dar voi sparge încă pricina ce-o naşte:
Dacă astă ţară umblă-a se scula,
Este semn că n-aveţi simpatia sa.
Lui Rodolf voi scris-aţi că e răzvrătire,
Că ai noştri cată cu a lui unire.
Dacă cel ce-o cere e răsculător,
Ţara mea, eu însumi sunt răzvrătitor…
Am învins păgânii, i-am gonit afară;
Dar a lor sămânţă o găsesc în ţară.
Ea-nconjoară tronul pentru a-l răci
De inima ţării, apoi a-l lovi.
Neputând acuma tronul să lovească,
Ea îi urcă scara ca să îl mânjească.
Tronului nu-i pasă de loviri străine
Ca d-acea trădare ce s-ascunde-n sine.
Planta nu se teme de cei ce-o jignesc,
Ca de viermi ce-n sânu-i nasc ş-o veştejesc.
De aş şti că sceptrul se robeşte vouă
Şi oricui să fie, eu l-aş rupe-n două!
Jugul celor barbari oare l-am spart eu,
Ca sub jugul vostru să-mi plec capul meu?
Prinşii fie liberi! Au cuvântu-mi dat.
Voi intraţi în noaptea d-unde v-am luat!”

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech