Mortua est!

Autor : Mihai Eminescu

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu –

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. –

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune…
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…

Ş-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

Ş-apoi… cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Grup

Autor : Ion Barbu

E temniţa în ars, nedemn pământ,
De ziuă, fânul razelor înşală;
Dar capetele noastre, dacă sunt,
Ovaluri stau, de var, ca o greşală.

Atâtea clăile de fire stângi!
Găsi-vor gest închis, să le rezume,
Să nege, dreaptă, linia ce frângi:
Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?

Opera Apartinand Ion Barbu | | Nici un Comentariu »

În loc de prefaţă

Autor : Ion Minulescu

N-am fost nici ieri,
Nu sunt nici azi,
Şi nu voi fi,
Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte,
Nimic din ce vor crede poate
Cei câţiva cititori de carte –
Naivii care-mi vor citi
Volumele numai pe jumătate…
Volumele-mi de versuri, cumpărate
Împrumutate,
Sau furate!…

N-am fost aşa precum se spune
Şi nu sunt nici aşa cum sunt –
Nu sunt nici foc,
Nici ploaie
Şi nici vânt!…
Nu sunt nimic din ce-aş putea fi pe pământ…
Nu sunt decât un strop de vorbe bune,
Ce-aştept un cititor cinstit să mă răzbune
Şi să m-arate lumii cine sunt!…

N-am vrut să fiu volumul ideal
Cu sute de ediţii repetate –
Volumul voluptăţilor mărunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Şi greoi –
Un titlu cât o listă de bucate,
Iar filele cu text aproape goale,
Ca dictatorii, fără osanale,
Ca boul Apis, fără pată-n frunte,
Ca Grigorescu, fără “car cu boi”,
Sau ca Mihai Viteazul, fără cal!…

Sunt un volum ce n-are titlu încă,
Deşi există-n mine tipărit –
Volum unic, ce trebuie citit
Rând după rând
Şi tot aşa, la fel,
De la-nceput şi până la sfârşit –
Până se va-nţelege ce daltă de oţel
Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă
Atunci când titlul meu va fi găsit!…

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Povestea vorbii

Autor : Anton Pann, Povesti
Povestesc că într-o vreme, dar nu să ştie-n ce ani,
Că-ntr-un oraş oarecare ar fi fost nişte golani,
Vagabonţi, crai, haimanale, ş-alt orcum vreţi să-i numiţi,
Oameni fără căpătîie, şarlatani neprocopsiţi;
Era de acela carii părinţii că îi iubesc
Îi ţin tot pe lîngă dînşii şi la pieptul mumii cresc,
Lăsîndu-i într-a lor voie pînă se fac mari, ştrengari,
Ş-ajung în cele din urmă desfrînaţilor stegari;
Că în loc să se apuce de negoţ sau meşteşug,
Ei p-alţi asemeni cu dînşii găsind fac prieteşug
Şi apuc prin mahalele împreună înhăitaţi,
Umblă, miroasă pe uliţi ca nişte învierşunaţi;
Orce zboară li să pare că îl vor putea mînca,
Întind felurite curse, în mînă a-l apuca;
Răsipesc fără de milă părintescul lor rămas,
Dau, pînă numai în piele şi în camaşă se las;
Apoi rămîind goi puşcă, or măcar şi îmbrăcaţi,
Neavînd ce să mai toace, după cum era-nvăţaţi,
Or se apuc de hoţie, or de înşelătorii,
Şî-n cele din urmă intră în ocne şi puşcării.
De asfel de caractere era ş-aceşti trei golani,
Marţafoi porniţi spre rele şi de faţă hoţomani,
A cărora istorie vrem aici s-o povestim,
Care, precum ni să pare, nu strică ca să o ştim;
Că vom vedea-n haine bune nişte oameni îmbrăcaţi
Umblînd cu meşteşugire ş-înşelînd lume prin piaţ.
Într-o zi ei se adună ş-încep a se întreba
Cum şi ce fel să înşele acum iar pe cineva.
Aşa zise din ei unul: — Eu de peşte îngrijesc.
Al doilea zise iarăşi: — Şi eu untdelemn găsesc.
Iar al treilea răspunse: — Dacă este aşa dar,
Eu trebuie să iau pîine orcum de la vrun brutar.

— Dar pentru vin ce vom face? întrebă unul din ei.
— N-ai grije, — răspunse altul — îţi găsesc cît vrei să bei.
Deci plecînd cel pentru pîine şi trei parale avînd,
Merge la brutar cu ele şi le dă-n mîna-i zicînd:

— Poftim aceste parale, datoria să-ţi plătesc,
Şi pentru că avui credet îţi prea foarte mulţămesc.
Întrebă brutarul: — Ce fel? dator cînd îmi rămăseşi?

— Nu ştii, alaltăieri, — zise — o pîine cînd îmi dedeşi
Ş-asupră-mi neavînd parale de tot să ţi-o plătesc,
Ţ-am zis mîine sau poimîine cusurul ţi-l împlinesc?
Brutarul se gîndi-n sine: — Ce ştiu, poate i-oi fi dat,
Şi precum se vede treaba nu ţiu minte, am uitat;
Dar bravo! om drept, săracul, cu frica lui Dumnezeu!
O datorie uitată plăti fără să-i cer eu.
După ce dete parale acela, chip a-i plăti,
Şi puţin încoaci-încolo după ce se învîrti,
Veni la brutarul iarăşi, se făcu a cumpăra,
Fără să aibă în pungă măcar o chioară para;
Zise către dînsul: — Frate! eu azi cu grabă plecînd,
Am uitat pe masă punga, nişte socoteli făcînd,
Ci te rog iarăşi fă bine ş-îmi dă în credet trei pîini,
Şi mîine de dimineaţă îţi dau paralele-n mîini.

— Bucuros, — zise brutarul — mă-ncrez la un om cinstit,
Că văz ceea ce uitasem ai venit şi mi-ai plătit.
Aşa brutarul se-nşală c-uneltitul meşteşug,
Nu-i da prin gînd c-o să-i joace un asfel de vicleşug.
Cel cu undelemnul iară, un mare ulcior luînd
Şi pe gură un burete înlăuntru lui băgînd,
Se duse la băcănie cu dînsul numaidecît
Şi porunceşte să-l umple cu untdelemn pînă-n gît;
După ce-l umple băcanul, el atunci cu grai semeţ
În întrebă ca să-i spuie cum îl vinde, cu ce preţ.

— Preţul — răspunse băcanul — chiar să ştii şi singur poţi,
Trei lei îi este ocaua, precum îl vindem la toţi.

— Trei lei? — acesta îi zise — toarnă-l înapoi, nu-l iau,
Cu aşa preţ niciodată n-am cumpărat, nici nu-ţi dau;
Îţi dau doi lei jumătate pe oca; de-l dai, să-mi spui.

— Nu poci mai jos, — îi răspunse — mai bine-napoi îl pui.
Şi zicînd aceasta-ndată l-a-ntors cu fundul în sus,
De necaz multe zicîndu-i, înapoi în chiup l-a pus;
Atuncea înşelătorul luînd ulciorul s-a-ntors
Şi, spărgîndu-l, din burete destul untdelemn a stors.
Al treilea, ca şi ceilalţi, în pescărie mergînd
Şi la un loc un crap mare ca de opt oca văzînd,
Porunci (ca un om mare) să-l atîrne în cîntar;
După ce-l cîntări, zise: — Acum să faci bine dar
Să-mi dai un om să mi-l ducă acasă să-i şi plătesc,
Fiindcă n-am bani la mine atîţia cîţi trebuiesc.
Pescarul „bucuros“ zise şi îi dete un fecior,
Spuind cîţi lei să-i răspunză, cel gîndit de negustor.
Luînd peştele feciorul ş-abia ducîndu-l de greu,
Merge după el în curtea unuia arhiereu
Şi aci-ntr-un loc oprindu-l, îi zise: — Stăi puţintel
Să mă duc să spui în casă cîţi bani să-ţi dea pentru el.
Rămîind sluga afară, el intră l-arhiereu
Şi zise: — Venii, preasfinte, cu un biet frate al meu,
Să-ţi facă pomană cu dînsul, vro molitfă să-i citeşti,
Că prea mult se bîntuieşte de supărări diavoleşti;
Alte răutăţi nu face, nici nu dă cu bolovani,
Ci tot vorbeşte de peşte şi să ceartă, cere bani.
Îi zise arhiereul: — Unde e? Adu-l aici,
Şi sluga mea ca să-l ţie să vie-n casă să-i zici.
Pescarul biet, ca tot prostul, în casă dacă intră,
De cîteva vorbe groase ca să-i zică se păstră,
Ş-îndată: — Părinte! — zise — hai mai curînd de-mi daţi bani,
Că n-o să stau eu aicea să vă aştept zece ani!
Ţ-a spus peştele cît face? Este tocma opt oca,
Mi-am rupt mîinele cu dînsul, dar era proaspăt, mişca.
Cuviosul om crezuse că-n adevăr e nebun
Şi chemînd doi inşi îndată, iau cu sila, jos îl pun,
Cere-n grab un molitfelnic şi începe a-i citi,
Iar pescarul striga tare peştele a i-l plăti;
Pe care, neascultîndu-l, îl ţinură jos mereu,
Pînă-i citi o grămadă bătrînul arhiereu;
Apoi afară scoţîndu-l, el iar bani cerînd striga,
Iar slugile îi ziseră să tacă, că-l vor lega.
Atunci pescarul se-ntoarse la scaunul său, necăjit,
Şi spuse că pentru plată o molitfă i-a citit.
Iar acel-, amăgitorul, luînd peştele porni
Şi mergînd cît mai în grabă cu ceilalţi se întîlni,
Sfătuiră împreună cum şi ce fel a-l găti
Şi vreun meşteşug iarăşi pentru vin a unelti.
Aşa cu toţii deodată la un cîrciumar mergînd
Îi deteră în mînă toate, învăţîndu-l şi zicînd
Crapul să-l cureţe bine, să-l cresteze frumuşel,
Să-i puie piper şi sare, ş-untdelemnul peste el,
Şi cu o tavă să-l ducă să se frigă la coptor,
În loc de apă turnîndu-i pe dasupra vinişor,
Şi că ei ceva prin piaţă pînă se vor învîrti,
O să vie să mănînce, după ce să va găti.
După ce dar s-a fript crapul, cîteşitrei s-au adunat
Şi au şezut în odaie la un chef îndelungat:
Vin, rachiu, pelin băură pînă cînd n-au mai putut,
Şi cînd voiră să plece, socoteală au cerut;
Stăpînul, dînd socoteala unui băiat ce-l avea,
Îl trimise în odaie zicînd atîţi lei să dea.
Dînd băiatul socoteala, ei pe loc s-au apucat
Şi fieştecare mîna în buzunar au băgat,
Zicînd cu toţii-ntr-o gură: — Eu plătesc, ba eu plătesc!
Se fac că unul pe altul a se lăsa nu voiesc;
Sfădindu-se ei în asfel ca la un minut de ceas,
Dintr-înşii se sculă unul şi zise cu mare glas:

— De vreme ce fiecare avem poftă să plătim,
Ce trebuie într-atîta să stăm şi să ne sfădim?
Ci s-aruncăm sorţi mai bine, şi pe cine va cădea,
Atuncea toţi să se tragă şi numai unul să dea.
Răspunse altul: — Prea bine, bravo! aşa vom urma,
Să legăm pe cîrciumarul la ochi bine c-o basma,
Şi din noi trei pe care mîna îşi va pune el,
Să numere banii-ndată şi să plătească acel.
Şi cu-nţeles se-nvoiră, cum şi făcură aşa,
Cînd la ochi legat băiatul prin odaie se-nfăşa,
A şters-o toţi cîte unul, pe uşă în grab ieşind,
L-a lăsat să dibuiască, încoaci-încolo pîşind;
Într-acestea iaca vine stăpînul său după el
Să vază ce zăboveşte şi nu vine nici un fel;
Iar băiatul, care parcă de mijă umbla jucînd,
Puse mîna-n grab pe dînsul: — Tu, tu să plăteşti! strigînd.
Iar stăpînul său îi trase cîteva şi îl bătu,
Zicînd: — Eu plătii o dată ş-acum o să plăteşti tu.
L-această-nşelătorie celor trei li s-a-nfundat;
Că în mîna stăpînirii, prinzîndu-i, legaţi i-a dat;
Unde şi de alte multe, cercetînd a dovedit
Şi prin judecată dreaptă la ocnă i-a osîndit.
Ce nu ar face crăimea de n-ar fi stăpînitori!
De n-ar fi temniţe, ocne şi n-ar fi pedepsitori!
De aceea totdauna trebuie să mulţămim
Stăpînirii cei înalte, cării supuşi ne numim:
Căci prin marea sa-ngrijire privighează pentru noi,
Ne apără, ne fereşte, ca şi păstorul pe oi,
Care-şi îngrădeşte turma cu cîini vioi ş-învăţaţi,
Ziua, noaptea  s-o păzească de lupii înverşunaţi.

Opera Apartinand Anton Pann, Povesti | | Nici un Comentariu »

Duiliu Zamfirescu – Lista Opere

Autor : Duiliu Zamfirescu

O, brad frumos

Autor : Toma Caragiu
Aşadar… „abies alba pertinata coniferus”, în traducere liberă: „O, brad frumos”. În traducere îl găsim în piaţă mai greu. Dacă n-avem o rudă în piaţă, cumpărăm o rudă al bradului – moliftul! Acesta se cumpară la coadă şi se scutură în tramvai. Cu ce-a mai rămas, mergem acasă şi cântăm cu toţii: „O, molift frumos, o, molift frumos!”.
 
Dacă nu apucaţi nici molift, cumpăraţi un brad de plastic… care poate fi folosit atât ca gladiolă, cât şi ca pom de iarnă, într-un cât nu seamănă nici cu una, nici cu alta.
 
Acasă bradul, se aşează pe o masuţă. Daca este prea înalt în sus, aranjăm cu vecinul să primească vârful prin tavan. Dacă este prea înalt în jos, aranjăm cu măsuţa şi-i tăiem picioarele. Apoi luom măsuţa şi o punem în dormitor… de unde scoatem şifonierul pe care îl punem în sufragerie… da, dar unde punem masa? În baie… dar în baie e baia… şi atunci unde punem baia?! În vestibul, în locul frigiderului pe care îl punem în şifonier.
 
În acest mod simplu pomul ajunge lângă fereastră. Aici, avem avantajul ca odată cu pomul putem aprinde şi perdeaua. Dacă nu dorim să aprindem nici pomul, nici perdeaua folosim cu încredere tradiţionalele artificii, care nu se aprind nici puse pe aragaz.
 
Cel mai indicat este însă să împodobim pomul de iarna cu un set de lumânări electrice, acestea lumânări puse în priză luminează feeric.
 
Aţi urmărit rubrica: „Cum să ne împodobim şi cum să ne despodobim locuinţa”.

CU: Toma Caragiu
TEXT: Dan Mihăescu, Grigore Pop, Octavian Sava

Opera Apartinand Toma Caragiu | | Nici un Comentariu »

Crăiasa zânelor

Autor : George Coşbuc

Orcanul însuşi stă domol
Şi-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.

Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.

La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu şi lung,
Slăbită şi mai moartă,
O fată de-mpărat, cerând
Un loc de mas, sărmana,
Şi se ruga milos de blând,
Şi cum te cheamă? Ana.

Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui
Să vie să-ţi descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătasă.

Crăiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată;
Descui. Dar eu mă tem că eşti
Fecior! Ba nu: sunt fată!

Şi dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Şi-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.

Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mândreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
Şi cum îi zici? Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
O, dă-mi-l mie! drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi
Să te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.

Atâta ce-i? Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!
Şi-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.
Aşa fac şi copiii-n joc
Când nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritari,
Dintr-înşii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.

Ce-i asta? Salbă! Ard răzleţ
Mărgeanuri roşii-n pară,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dând o ţară.
Şi cui o dai tu? pătimaş
Zâmbind crăiasa-ngână:
Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi
Să te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Şi-o sută de săruturi.
Aşa fac doi coii în joc,
Când nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca şi nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-şi prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa,
Şi cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasa!

Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, şi-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.

Şi ochii-i otrăviţi de dulci
La brâu sălbatici cată.
Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!
Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!
Nu vreu! Şi-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?

*
Ştiţi voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?

El stă pe tron, şi lângă el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-şi salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brâul şi-l dezleagă,
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.

Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!
El râde şi-o dezmiardă:
Acum nu-i timp să te boceşti;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă!

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Trecătorului

Autor : Cincinat Pavelescu

În faţa casei mele te afli. Intră dacă
Măcar o dată viaţa un dor ţi-a sugrumat,
Şi-n chinuri al tău suflet de-a trebuit să tacă,
Aici vei şti cât doare un ţipăt nestrigat.

Căci cine valul vieţii nu l-a simţit într-însul
Cum urlă şi se zbate ca marea când e rea,
Şi n-a ştiut ce-i visul, ce-i dragostea şi plânsul,
Acela o să fie străin în casa mea.

Dar, dacă vii la mine cu fruntea înnorată,
Simţind şi tu că visul e greu să-l faci cuvânt,
Atunci împinge poarta şi intră: o să bată
O inimă de frate în oaspetele sfânt.

Trecutul meu va creşte din umbra ce se lasă.
Îţi voi întinde jeţul să stai. Vei asculta
Şi-ţi va părea o clipă că eşti la tine-acasă
Şi versul meu că spune poveşti din viaţa ta!

Carantină

Autor : Ana Blandiana

Durerea nu e contagioasă,
Vă asigur, durerea nu se transmite,
Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu
Nu produce în mine sfâşietoare atingeri.

Durerea nu e contagioasă, durerea
Singularizează mai atroce decât zidurile,
Nici o carantină nu izolează atât de perfect,
E banal ce spun – acesta e argumentul.

Doamne, câtă literatură conţinem!
Sentimentele – vă amintiţi? – le-am învăţat încă la şcoală.
În jurul patului celui ce moare ei plâng,
Dar nu se contaminează de moarte nici unul.

Fiţi liniştiţi, privegheaţi altruişti pe bolnavi.
Nu veţi lua durerea lor, fiţi fără teamă.
A murit. Vrea cineva să-l urmeze?
Numai bocete tradiţionale.

Oradea, 16/17 octombrie 1964

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

Iulie

Autor : Duiliu Zamfirescu

Călin, jitarul de la sat,
Cu puşca vecinic de-a spinare,
Era pe holde împărat
Şi statul lui n-avea hotare.
În el tot câmpul se-ncredea,
Toţi fluturii şi toată floarea:
Sulfina, seara-l adormea
Şi-l deştepta în zori cicoarea.
Odată, deşteptat în zori
De-acel miros de dimineaţă,
Îşi ridică ochii din flori
Şi se uită peste fâneaţă.
Din pricina zilelor calde,
Mărica, zână printre fete,
Se coborâse să se scalde
Ş-acum… se descingea de bete.
Jitarul nostru, năzdrăvan,
Se subţi? ca o şopârlă,
Ş-ascuns de-un ciot, de-un bolovan,
Se strecură până la gârlă…
Cuptior, cuptior, câte mai faci
Cu vinovata ta căldură!…
Noroc numai că poţi să taci.
Aşa şi eu: streajă la gură.

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech