Somnul codrilor

Autor : George Coşbuc

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
El şi-a-ncercat departe prin alte ţări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat —
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări şi-aproape-n urmă stând
Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
„Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!”
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Şi-i tremură-n mânie sprâncenile cărunte;
El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbeşte rar: „N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci
Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!”
N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă
Cu ochiî mari şi tulburi, cu sufletul de ghiaţă.

Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul
Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:
„Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!”
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frău, cuprinde gâtul fugarului spumat
Şi-aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
De gânduri troienite — şi nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,
Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –
Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Privighetoarea a cântat cel mai frumos

Autor : Poezii pentru Copii

Din poveste în poveste,
Nu pot crede, m-am oprit…
Să ascult un ciripit.

Limba asta păsăreacă
N-o-nţeleg la fel de bine
Ca pe cea copilărească,
Dar ceva tot pricepui:
E o nuntă-a Nu Ştiu Cui…

Nuntă mare…de făcură
Păsările aşa sfat.
Dintre ele, hotărâră
Să trimită la-ncântat
Musafirii,
Trei penate.
Nu ştiu cât de talentate,
Dar mai bine îmbrăcate
Decât altele, se pare…

Unde eşti, privighetoare?

Mierla–n rochia cea neagră
Cu-al ei ruj portocaliu,
Un sticlete fistichiu
Şi-un canar foarte frumos,
Galben de sus până jos,
Conduşi de un rândunel,
Tare dichisit şi el,
Au suit şi au cântat…
Până când i-a cam lăsat
Vocea.
Toţi au răguşit…

Unde eşti, privighetoare,
Tu, cu glasul tău vrăjit?

Tatăl fetei, îmbufnat,
Nu ştiu pe cin’ să cheme.
– Împărate, nu te teme,
Se-auzi o voce slabă,
Parc-am presimţit ceva
Şi-am venit la tine-n grabă…

– De cântat, nu ştiu cum cânţi,
Bănuiesc că foarte prost,
Însă m-ai făcut să râd,
Urâţico. N-are rost
Să te mai arăţi pe-aici…
Nici nu ştiu cin’ te-a lăsat
Să îmi intri în palat.

– Tată, eu aş vrea s-o-ascult,
Zise tânăra mireasă,
Cât vrei să te rog de mult?
Şi apoi e nunta mea,
Vreau să cânte-acum şi ea.

Ce să vă mai spun, copii,
Mica pasăre-i vrăji
Pe toţi, de la mic la mare…

Cât am stat aşa-n picioare
S-o ascult, nu ştiu…

În fine,
Cântă ea, privighetoarea,
De acum, şi fără mine…

după o poveste populară bulgară

Cântec de leagăn

Autor : Radu Gyr

Dormi copilul mamii, nani, nani,
a plecat si ultimul lastun.
Ruginira plopii si tufanii
si din temnita ce-i surpa anii
nu s-a mai întors taticul bun.

Dormi copilul mamii, toamna plange
dezgolindu-si umarul ranit.
Cade frunza, cade si se frange,
orice frunza-i lacrima de sange
si taticul nu a mai venit.

Nani, nani, maini de crin plapande,
La ferestra pasari plang si ploi.
Lupii beznelor ranjesc la pande,
Tara-i toata temnite flamande
si taticu-i dus de langa noi.

Nani, nani, tata nu mai vine,
maica sta cu sufletul rapus.
Cine să-ti mai spuie basmul, cine
să-ti sarute pleoapele senine ?
Maica plange si taticu-i dus.

L-au svarlit în temnita dusmanii
pentru sfanta-i lege din strabuni.
Or să-i ninga peste tample anii,
să cresti mare, puiul mamii, nani,
Neamul si părintii să-ti razbuni.

Opera Apartinand Radu Gyr | | Nici un Comentariu »

Singuri

Autor : George Topârceanu

Dormi!… Un val de aer umed am adus cu mine-n casă.
Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă,
Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.

Bate vânt cu ploaie-n geamuri
Şi e noapte neagră-afară…
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate…
Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,
Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte.
Singur eu veghez în noapte,
Ploaia cântă tot mai tare…
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.

Stema ţării

Autor : George Coşbuc

Ca un zimbru-ntărâtat
Când a prins pământu-n coarne,
Tot ce-n drumul lui a stat
Gata să răstoarne
Ca un zimbru-ntărâtat
Moldovenii s-au luptat
Cu potop de litve.

Ca un leu sfâşietor
Când cuprins de-arcaşi se vede,
Prin mulţimea de popor
Trăsnet se repede
Ca un leu sfâşietor
Sar-oltenii-n munţii lor
Într-un iad de latini.

Iar muntenii ce-au avut
Cuib pe apa Dâmboviţii,
Ca vulturu-n munţi crescut
Apărând răpiţii
Pui ai săi făcut-au scut
Ţării lor şi-au abătut
Negrul nor de hoarde.

Zimbru şi vultur şi leu
Fui când mi-a călcat păgânul
Patria şi dreptul meu.
Şi va fi românul
Şi de-acum român mereu,
Zimbru şi vultur şi leu
Şi viteazul lumii.

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Şi ce?

Autor : George Bacovia

Cu vise de mereu nuvele,
În zvon de noapte orăşenesc…
Şi ce dacă corpuri cereşti se-nvârtesc
Şi dacă lucinde stele!…

Şi ce dacă veacuri grele pândesc
Clipe din viaţă mai uşurele!…
Şi dacă corpuri cereşti se-nvârtesc,
Ori stau departe lucinde stele.

Opera Apartinand George Bacovia | | Nici un Comentariu »

Concertul primăverii

Autor : George Coşbuc

Chiar acum din crâng venii
– Şi c-o veste bună!
Iarăşi e concert, copii;
Merg şi eu, şi tu să vii,
Mergem împreună.

Vrei programă, lămurit?
Stai puţin să caut.
Cucul, un solist vestit,
De printr-alte ţări venit
Va cânta din flaut.

Cântăreaţa dulce-n grai,
Cea numită „perla
Cântăreţilor din mai“
Dulce va doini din nai
Multe doine mierla.

Va-ntona apoi un psalt
„Imnul veseliei“
Corul dintr-u fag înalt.
Vor cânta-n sopran şi-n alt
Graurii câmpiei

Turturelele-n tenor,
Şi-alte voci măiestre,
Toate după glasul lor.
Vor urma dup-acest cor
Fel de fel de-orchestre,

Voci de gaiţe cari fac
Să scoboare ploaia,

Şi-ntr-o scoarţă de copac

O să bată tica-tac
Tactul gheunoaia.

Iar naţionale-apoi,
Cobze şi-alte hanguri,
Glas de fluier şi cimpoi
Pitpalaci şi cintezoi
Şi-un taraf de granguri.

Se vor pune-apoi pe joc
Până chiar şi surzii,

Când vor prinde dintr-un loc

Să ne cânte hori cu foc
Din tilincă sturzii.

Vom cânte şi noi ce-om şti,
Cântece din carte.
Şi, de va putea veni
Vântul, şi el va doini,
Că e dus departe.

Cine-i contra, să-l vedem,
Ca să-l ştie soţii!
De-aveţi chef, tovarăşi, blem –
Ura-n cer! Cu toţii-avem,
Mergem dar cu toţii!

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii

Autor : Alexandru Vlahuţă

O-ntîlneşti mereu, ai crede-o trasă-n mii de exemplare.
Pururea împresurată de priviri cuceritoare —
Sedentari ce bat din pinteni, ghiuji ce fac pe ticăloşii —
Ea păşeşte, zîmbitoare,
Arborîndu-şi pretutindeni “semnele-i particulare”:
Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii.

La o parte ! trece zîna veseliei zgomotoase.
În tăcuta noapte-a morţii ea e rîsul şi lumina…
Plîngă de durerea ţării cîrtitorii şi fricoşii,
Peste rănile-i deschise, radioasă trece zîna,
Ca un steag de biruinţă pe un cîmp albit de oase…
Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii.

Legănîndu-se din şolduri, trece zveltă, zîmbitoare.
Tu-ţi plîngi neamul pus pe cruce, la răspînte de pieire,
Plîng de-nvăluirea ţării, în mormîntul lor, strămoşii.
Ea, cu farmece-n privire,
Graţiile şi le plimbă, în costum de vînătoare:
Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii.

(Neamul romînesc, Iaşi, an XII, nr. 314, 15 noiembrie 1917)

Paiata

Autor : Jan Lulu Stern

Ca un clown priveste lumea
Saltimbanc fara scapare
Tu sa rizi , sa rida altii
Rideti toti in gura mare .
Viata este ca balonul
Indesat cu aer , plin
Vesel se inalta-n sfere
Fericit de-al lui destin
Dar ajunge-un virf minuscul
Dintr-un ac plin de rugina
Si , cu-o gaurica mica ,
Il arunca jos , in tina .
Acul nu-i ce-a fost odata .
E acrit , bolnav si rau
Nu mai are nici ureche
Dar a-nfrint destinul tau .
Tu apropiete-n graba
Saltimbanc cu ris pe fata
De balonul care moare
Si insufla-i din nou viata
Apoi intoarcete pe scena
Cu fata vesnic zimbitoare
Paiata , chiar de-ti vine a plinge
Tu aduci pe lume putin soare .

Opera Apartinand Jan Lulu Stern | | Nici un Comentariu »

Iertările – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi

văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock

ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând

ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi

şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv

ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech