O SCRISOARE PIERDUTĂ – ACTUL I

Autor : I. L. Caragiale

O scrisoare pierdută (1884)

PERSOANELE:

ŞTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţului

AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la 48

ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii

TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor comitete şi comiţii

IORDACHE BRÂNZOVENESCU, asemenea

NAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative „Aurora economică română”

IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi membru al acestei societăţi

POPESCU, asemenea

GHIŢĂ PRISTANDA, poliţaiul oraşului

UN CETĂŢEAN TURMENTAT

ZOE TRAHANACHE, soţia celui de mai sus

UN FECIOR

ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC

În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre

ACTUL I
(O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre mari de laturi. La dreapta, în planul din fund o uşă, la stânga altă uşă, în planul din faţă. În stânga, planul întâi, canapea şi un fotoliu.)

SCENA I
Tipătescu, puţin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaţilor” în mână; e în haine de odaie; Pristanda: în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie
Tipătescu: (terminând de citit o frază din jurnal) „… Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!… Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!…” (indignat.) Eu vampir, ‘ai?… Caraghioz!

Pristanda: (asemenea) Curat caraghioz!… Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir… ce-i aia, bampir?

Tipătescu: Unul… unul care suge sângele poporului… Eu sug sângele poporului!…

Pristanda: Dumneata sugi sângele poporului!… Aoleu!

Tipătescu: Mişel!

Pristanda: Curat mişel!

Tipătescu: Murdar!

Pristanda: Curat murdar!

Tipătescu: Ei! Nu S-alege!

Pristanda: Nu s-alege!

Tipătescu: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui… degeaba! Să-mi rază mie mustăţile!

Pristanda: Şi mie!

Tipătescu: Dar în sfârşit, las-o asta! Lasă-l să urle ca un câine!

Pristanda: Curat ca un câine!

Tipătescu: Începuseşi să-mi spui istoria de aseară. (şade.)

Pristanda: Cum vă spuneam coane Fănică (se apropie), aseară, aţipisem niţel după masă, precum e misia noastră, că acuma dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n-are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creştinul…

Tipătescu: Fireşte…

Pristanda: Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi! Greu de tot… Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: „Mai roagă-te şi tu de domnul prefectul să-ţi mai mărească leafa, că te prăpădeşti de tot!…” Nouă copii, coane Fănică, să trăiţi! nu mai puţin… Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! Nouă copii şi optzeci de lei pe lună: famelie mare, renumeraţie mică, după buget.

Tipătescu: (zâmbind) Nu-i vorbă, după buget e mică, aşa e… decât tu nu eşti băiat prost; o mai cârpeşti, de ici, de colo; dacă nu curge, pică… Las’ că ştim noi!

Pristanda: Ştiţi! Cum să nu ştiţi, coane Fănică, să trăiţi! Tocma’ dumneavoastră să nu ştiţi…

Tipătescu: Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă… Când e om de credinţă…

Pristanda: De credinţă, coane Fănică, să trăiţi!

Tipătescu: Nu mă uit dacă se foloseşte şi el cu o para, două… mai ales un om cu o familie grea.

Pristanda: Nouă suflete, coane Fănică, nouă, şi renumeraţie…

Tipătescu: După buget!…

Pristanda: Mică, sărut mâna, coane Fănică.

Tipătescu: Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi-a ieşit bine; ai tras frumuşel
condeiul.

Pristanda: (uitându-se pe sine şi râzând) Curat condei! (luându-şi numaidecât seama, naiv.) Adicăte, cum condei, coane Fănică?…

Tipătescu: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci şi patru de steaguri.

Pristanda: (naiv) Da.

Tipătescu: Ei?… s-a pus patruzeci şi patru de steaguri?

Pristanda: (cu tărie) S-a pus, coane Fănică, s-a pus… Poate unul-două să le fi dat vântul jos… da’ s-a pus…

Tipătescu: Patruzeci şi patru?

Pristanda: Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică.

Tipătescu: (râzând) Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu m-am plimbat eu la luminaţie în trăsură cu Zoe şi cu nenea Zaharia în tot oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: „Ia să-i numărăm steagurile lui Ghiţă”…

Pristanda: (mâhnit) Îmi pare rău! Tocmai coane Joiţica, tocmai dumneei, care de!… Să ne aşteptăm de la dumneei la o protecţie…

Tipătescu: Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o în glumă. Nu ştie şi nenea Zaharia şi ea că eşti omul nostru…

Pristanda: Al dumneavoastră, coane Fănică, şi al coanii Joiţichii, şi al lui conul Zaharia… Ei? Şi le-aţi numărat, coane Fănică?… Ei? Aşa e? Patruzeci şi patru…

Tipătescu: Vreo paispce… cinspce.

Pristanda: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numărăm; două la prefectură.

Tipătescu: Două…

Pristanda: Două pe piaţa lui 11 Fevruarie…

Tipătescu: Patru…

Pristanda: (căutând în gând) Două la primărie…

Tipătescu: Şase…

Pristanda: (acelaşi loc) Unul la şcoala de băieţi…

Tipătescu: Şapte…

Pristanda: Unul… la şcoala de fete…

Tipătescu: Opt…

Pristanda: Unul la spital…

Tipătescu: Nouă…

Pristanda: Două… la catrindală, la Sf. Niculae…

Tipătescu: Unsprezece.

Pristanda: Două la prefectură… paispce…

Tipătescu: (râzând) Le-ai mai numărat pe ale de la prefectură.

Pristanda: Nu, coane Fănică, să trăiţi! (continuă repede, pe nerăsuflate.) Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci…

Tipătescu: (râzând) Le-ai maii numărat o dată pe toate astea şi aduni rău…

Pristanda: Doamne păzeşte, coane Fănică, să trăiţi, patruzeci şi patru, în cap… patruzeci şi patru… Cum zic, unul-două, poate vântul… ori cine ştie…

Tipătescu: (râzând) Ghiţă… apoi nu mă orbi de la obraz aşa.

Pristanda: (schimbând deodată tonul, umilit şi naiv) Famelie mare… renumeraţie după buget mică…

Tipătescu: (uitându-se la ceas) Ia să lăsăm steagurile, Ghiţă…

Pristanda: Curat să le lăsăm, coane Fănică.

Tipătescu: Spune odată istoria de-aseară, că mă grăbesc.

Pristanda: Bine ziceţi, coane Fănică. Aseară pe la zece şi jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva şi mă dau aşa pe-o parte să aţipesc numai un minuţel, că eram prăpădit de ostenit de la foc. Nevasta zice, pardon: „Dezbracă-te Ghiţă, şi te culcă”. Eu, nu; eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte la datorie. Aşa, mă scol cam pe la douăspce fără un sfert, şi, pardon, mă dezbrac de mondir, scoţ chipiul, mă-mbrac ţivileşte şi plec… la datorie, coane Fănică. Până să plec se făcuse vreo unul după douăspce. O iau prin dosul primăriei, şi apuc pe maidan ca să ies la bariera „Unirii”. Când dau să trec maidanul, văz lumină la ferestrele de din dos ale lui d. Nae Caţavencu, şi ferestrele vraişte. Ulucile înalte… dacă te sui pe uluci, poţi intra pe fereastră în casă. Eu, cu gândul la datorie, ce-mi dă în gând ideea? Zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică… şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci şi mă pui s-ascult: auzeam şi vedeam cum v-auz şi m-auziţi, coane Fănică, ştiţi ca la teatru.

Tipătescu: Ei, ce?

Pristanda: Jucaseră stos.

Tipătescu: Cine era?

Pristanda: Cine să fie? Dăscălimea: Ionescu, Popescu, popa Pripici…

Tipătescu: Şi popa?

Pristanda: Da, popa şi d. Tăchiţă, şi Petcuş, şi Zapisescu, toată gaşca-n păr. Jocul era pe isprăvite… şi fumărie de tutun… ieşea pe fereastră ca de la vapor. Mai juca popa şi cu Petcuş. Ăilalţi şedeau de vorbă.

Tipătescu: Şi Caţavencu mă-njura?

Pristanda: Grozav, coane Fănică, pe guvern şi pe dv…. şi-şi număra voturile.

Tipătescu: Dăscălimea, popa şi moflujii.

Pristanda: Curat moflujii!

Tipătescu: Las’ că le dau eu voturi.

Pristanda: Da’ să vedeţi ce s-a-ntâmplat… coane Fănică. Din vorbă-n vorbă, Caţavencu zice: „Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiţi, unul pe care contează bampirul – şi acolo, pardon, tot bampir vă zicea – pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu… şi când l-om avea pe ala, i-avem pe toţi… Ia ascultaţi scrisoarea asta”… şi scoate o scrisorică din portofel… „Ia ascultaţi…” Diavolul de popă, n-are de lucru? Se scoală repede de la joc şi zice: „Să mă-ngropi, sufletul meu, Năică, nu citi… stăi, s-o ascult şi eu… să-mi aprinz numai ţigara…” Şi, coane Fănică, se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din ţigară şi vine să arunce chibritul aprins pe fereastră drept în ochii mei… Mă trag înapoi, alunec de pe uluci şi caz pe maidan, peste un dobitoc, care pesemne trece ori şedea lângă uluci. Dobitocul începe să strige, toţi din casă sar năvală la fereastră; eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliş pe lângă uluci şi intru în curtea primăriei.

Tipătescu: (interesându-se de povestire) Ei?

Pristanda: M-am maiîntors eu, dar închiseseră ferestrele şi lăsaseră perdelele.

Tipătescu: Cine să fie? Ce scrisoare? Nu pricep… Ghiţă, eu trebuie să mă duc la dejun, să nu fac pe nenea Zaharia şi pe Zoe să m-aştepte. Ei nu dejunează fără mine, şi nenea Zaharia nu iese înainte de dejun. Şi mai ales cum e Zoe nerăbdătoare…

Pristanda: Ce-mi ordonaţi, coane Fănică?

Tipătescu: Să-mi afli ce scrisoare e aia şi de cine e vorba.

Pristanda: Ascult, coane Fănică.

Tipătescu: Dacă s-ar putea să punem mâna şi pe firul ăsta, – nu doar că mi-e teamă de intrigile proaste ale lui Caţavencu, – dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârşire, ş-apoi să-l lucrăm pe onorabilul!

Pristanda: Curat să-l lucrăm!

Tipătescu: Stăi un minut până să-mi schimb haina; ieşim împreună; am să-ţi mai spun ceva.

Pristanda: Stau, coane Fănică.

(Tipătescu iese în stânga.)

SCENA II

Pristanda: (singur) Grea misie, misia de poliţai… Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile… Tot vorba bietei neveste, zice: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la îl flămând…” Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache… (luându-şi seama) babachii… Da’ eu, unde? Famelie mare, renumeraţie după buget mică. (şase în fund pe un scaun la o parte.)

SCENA III
Zaharia Trahanache, Ghiţă Pristanda, apoi Tipătescu şi Zoe
Trahanache: (intră prin fund, fără să ia seama la Ghiţă, care se ridică răpede la intrare. Trahanache e mişcat) A! Ce coruptă soţietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul… Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar cop, serios băiat! Zice:
„Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!”… Auzi d-ta mişelie, infamie. (vede pe Ghiţă.) Aici era Ghiţă? (se stăpâneşte.)

Pristanda: Aici, sărut mâna, coane Zahario.

Trahanache: Fănică a ieşit?

Pristanda: Ba nu, coane Zahario, vine numaidecât momental, e dincolo… A! Iată conul Fănică.

Tipătescu: (cu pălăria şi haina de oraş vine din stânga, e surprins la vederea lui Zaharia) Neica Zaharia! Cum se poate? Ai ieşit înainte de dejun? Ce e?

Trahanache: E comedie, mare comedie, Fănică, stăi să-ţi spui. (îi face semn să expedieze pe Pristanda.)

Pristanda: (răpede) Mai aveţi ceva să-mi ordonaţi, coane Fănică?

Tipătescu: Nu… Nu uiţi de ce-am vorbit. Trebuie să avem dezlegarea istoriei cât mai degrabă.

Pristanda: Ascult.

Tipătescu: Nene Zahario, e lung ce ai să-mi spui? Nu mi-o poţi spune la dejun?

Trahanache: Ai puţintică răbdare… Nu trebuie să ştie Joiţica… E comedie mare, Fănică. (şede pe canapea, cu spatele spre fund.)

Tipătescu: (uitându-se la ceas) Atuncea treci, Ghiţă, pe la nenea Zaharia p-acasă şi lasă-i vorbă coanei Joiţichii – nu-i aşa, nene Zahario? – Să fie aşa de bună să nu se supere dacă om întârzia de la dejun… avem ceva politică de vorbit între bărbaţi.

Pristanda: Ascult, coane Fănică.

(Pristanda pleacă spre fund. Tipătescu se întoarce spre Trahanache şi coboară. Când Pristanda vrea să iasă prin fund, uşa din dreapta se deschide puţin, Zoe scoate capul, cheamă pe Pristanda: „Pst! Pst! şi închide repede uşa. Tipătescu se întoarce şi îl vede pe Pristanda lângă uşa din dreapta.)

Tipătescu: ‘Ai? Un’ te duci?

Pristanda: (făcându-i semn să tacă şi arătându-i pe Trahanache) Unde mi-aţi ordonat.

Tipătescu: (fără a înţelege) De ce nu ieşi prin faţă?

Pristanda: (urmându-şi jocul) Da, prin faţă…

(se-ntoarce spre uşa din fund. Tipătescu se-ntoarce iar spre Trahanache. Jocul Zoii se repetă. Fănică se-ntoarce iar. Ghiţă, care este iar lângă uşa din dreapta, iese năvală pe acolo. Tipătescu, dând din umeri, fără să-nţeleagă, se coboară să şază pe fotoliu, lângă Trahanache.)

SCENA IV
Tipătescu, Trahanache
Tipătescu: Ei! Neică Zahario, ce e? Ia spune, te văz cam schimbat!…

Trahanache: Ai puţintică răbdare, să vezi… Azi-dimineaţă, pe la opt şi jumătate, intră feciorul în odaie, – nici nu-mi băusem cafeaua, – îmi dă un răvăşel şi-mi zice că aşteaptă răspuns… De la cine era răvăşelul?

Tipătescu: De la cine?

Trahanache: De la onorabilul d. Nae Caţavencu.

Tipătescu: De la Caţavencu?

Trahanache: Zic: ce are a face Caţavencu cu mine şi eu cu Caţavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prinţipuri, dinpotrivă.

Tipătescu: Fireşte… Ei?

Trahanache: Stăi, să vezi. (scoate un răvăşel din buzunar şi-l dă lui Tipătescu.)

Tipătescu: (luând răvăşelul şi citind) „Venerabilul d. Zaharia Trahanache, prezident al Comitetului permanent, al Comitetului şcolar, al Comitetului electoral, al Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţie… Loco. (scoate hârtia din plic.) Venerabile domn, în interesul onoarii d-voastre de cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi între orele 9 jum. şi 10Êa.m. pe la biuroul ziarului „Răcnetul Carpaţilor” şi sediul Societăţii Enciclopedice-Cooperative „Aurora Economică Română” unde vi se va comunica un document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră… Al d-voastre devotat, Caţavencu, director-proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, prezident fundator al Societăţii Enciclopedice-Cooperative „Aurora Economică Română”…” Ei? Ce document?

Trahanache: Ai puţintică răbdare! Să vezi… M-am gândit: să nu mă duc… să mă duc… să nu mă duc… ia, numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fănică, şi mă duc.

Tipătescu: La Caţavencu?

Trahanache: Stăi, să vezi… la Caţavencu. – Cum intru se scoală cu respect şi mă pofteşte pe fotel. „Venerabile”-n sus, „venerabile”n jos. „Îmi pare rău, că ne-am răcit împreună, zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului nostru…” şi în sfârşit o sumă de delicateţuri… Eu serios, zic: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată docomentul!” Zice: „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte, d-ta un bărbat aşa de, şi aşa de…” şi iar delicateţuri. Zic iar: „Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul”… El iar: „…că de, damele…” Să vezi unde vrea să m-aducă mişelul!… Biata Joiţica! Să nu cumva să-i spui, să nu care cumva să afle! Cum e ea simţitoare!…

Tipătescu: Ce! A cutezat? Mizerabilul (se ridică turburat.)

Trahanache: (oprindu-l) Stăi, să vezi! „…că de, damele, zice, nu înţeleg totdeauna meritele şi calităţile morale ale bărbatului, şi respectul care va să zică, ce trebuie să-i poarte…” În sfârşit (Tipătescu fierbe) ce s-o mai lungesc degeaba! După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: „Ia ascultă, stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul!” vede mişelul că n-are încotro, şi-mi scoate o scrisorică… Ghiţi a cui şi către bine?

Tipătescu: (de abia stăpânindu-şi emoţia) A cui? A cui, nene Zahario?

Trahanache: Stăi să vezi. (răspicat şi râzând.) A ta cătră nevastă-mea, cătră Joiţica! Scrisoare de amor în toată regula… ‘Ai? Ce zici d-ta de asta?

Tipătescu: (turburat rău) Nu se poate, nu se poate!

Trahanache: Am citit-o de zece ori poate: o ştiu pe dinafară! Ascultă: „Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara). – Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică…” (priveşte lung pe Tipătescu, care e în culmea agitaţiei.)

Tipătescu: (plimbându-se înfuriat) Nu se poate! O să-i rup oasele mizerabilului!… Nu se poate!

Trahanache: (placid) Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie… (cu candoare.) Bine frate, înţeleg plastografie, până unde se poate, dar până aci nu înţeleg… Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! Să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (oprindu-se şi privind pe Tipătescu, care se plimbă cu pumnii încleştaţi; cu mirare şi ciudă.) Uite-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel şi pace! Ce te aprinzi aşa? Aşa e lumea, n-ai ce-i face n-avem s-o schimbăm noi. Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului!

Tipătescu: (acelaşi joc) Mizerabilul!

Trahanache: Măi omule, ai puţintică răbdare, zi-i ce i-am zis eu: „Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri, tare, n-am ce să zic; dar nu ţi-ai găsit omul…” Ei, dacă a văzut că nu i se trece cu mine, ştii la ce-a ajuns? Mi-a spus că, dacă nu dau eu importanţă lucrului, o să-i dea publicul, pentru că scrisoarea o să se publice duminică la gazată şi o să fie pusă în cercevea, ca s-o vază oricine-o pofti.

Tipătescu: (turbat) Îl împuşc! Îi dau foc! trebuie să mi-l aducă aci numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. (se răpede în fund.) Ghiţă! Ghiţă! Să vie poliţaiul!

Trahanache: (după el până în fund) Ai puţintică. (întorcându-se singur în scenă.) E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip… trebuie să ai şi puţintică diplomaţie!

Tipătescu: (întorcându-se din fund) Infamul! Canalia!

Trahanache: Ei, astâmpără-te omule, şi lasă odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e întrunire. S-a hotărât? Punem candidaturalui Farfuridi? Ce facem? – Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvântul ca să ne combată…

Tipătescu: (fierbând mereu) Nu te teme, nene Zahario, deseară d. Caţavencu nu o să fie la întrunire, o să fie în altă parte – la păstrare.

Trahanache: ‘Aide, mergi la dejun?

Tipătescu: Nu, neică Zahario, mulţumim, am treabă. Du-te dumneata singur; sărutări de mâini coanii Joiţichii.

Trahanache: Bine, dar la prânz desigur. Deseară eu mă duc la întrunire, trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură. După întrunire avem preferanţă…

Tipătescu: (ameţit) Da, neică Zahario.

Trahanache: La revedere, Fănică.

Tipătescu: La revedere, neică Zahario…

Trahanache: (mergând spre uşe, condus de Tipătescu) Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu cum e lumea noastră? Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai (cu fineţă) puţintică răbdare… (iese în fund.)

SCENA V
Tipătescu, apoi Zoe
Tipătescu: (vine ameţit şi-mpleticindu-se din fund şi cade pe un scaun cu capul în mâni) Ce să fac? Ce să fac? Şi numai vine Ghiţă!…

Zoe: (ieşind din dreapta misterios şi coborând repede lângă el) Fănică! Fănică!

Tipătescu: (ridicându-se iute) Zoe!… Ştii?

Zoe: (dezolată) Ştiu! Sunt nenorocită, Fănică. Ştiu… am fost dincolo în odaie, am intrat pe scăricica din dos… Am venit numaidecât după Zaharia. N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede… Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică… Când a plecat Ghiţă, l-am chemat dincolo (Tipătescu înţelege), i-am spus tot: numai el ne poate scăpa.

Tipătescu: De unde aflaseşi?

Zoe: Eu am ştiut numaidecât după Zaharia… Uite!… (îi dă o scrisoare. Scena aceasta se face cu multă nervozitate.)

Tipătescu: (citind) „Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect şi adresat d-voastre. Acest document vi s-ar putea ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune. Binevoiţi dar a trece îndată pe la biuroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mulţumitor pentru amândouă părţile…” – (cu desperare.) Cum? Cum? Când ai pierdut biletul, Zoe?

Zoe: (înecată) Nu ştiu… alaltăieri sera, când am plecat de la tine, îl aveam; când am ajuns acasă, nu ştiu dacă-l mai aveam; poate să fi scos batista pe drum şi mi-a căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar!

Tipătescu: A! Ce nenorocire!

Zoe: M-am dus la Caţavencu… de la el veneam acuma. Mi-a propus să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiţie să-i asigurăm alegerea. Aminteri, publică scrisoarea poimâine…

Tipătescu: (în prada agitaţiei) Lupta este desperată. Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm!… Şi nu mai vine Ghiţă…

Zoe: Pe Ghiţă l-am trimes eu la Caţavencu, să-i cumpere scrisoarea cu orice preţ.

Tipătescu: Care va să zică Ghiţă e acolo?

Zoe: Desigur. (se aude zgomot.)

Tipătescu: El trebuie să fie… (se răpede la uşa din fund, o deschide şi se trage iute înapoi.) A! Ascunde-te… degrabă. (o duce repede şi ies amândoi prin stânga.)

SCENA VI
Farfuridi, Brânzovenescu, intrând misterios din fund; apoi Tipătescu din stânga
Brânzovenescu: Poate să nu fie tocmai aşa; poate că e o manoperă… o manoperă grosolană, ca să intimideze pe câţiva nehotărâţi…

Farfuridi: (cu intenţie fină) Pe venerabilul d. Trahanache l-am văzut intrând la Caţavencu, astăzi pe la zece, când mă duceam în târg… Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc la târg…

Brânzovenescu: Ei!

Farfuridi: Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieşind de la Caţavencu tot astăzi pe la unsprezece, când mă-ntorceam din târg… Eu, am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg…

Brânzovenescu: Nu-nţeleg.

Farfuridi: Cum nu-nţelegi? La unsprezece fix…

Brânzovenescu: Nu frate, nu-nţeleg daraverile astea cu opoziţia! Tu ai văzut pe Trahanache întâi, pe urmă pe madam Trahanache, şi eu adineaori am văzut pe poliţaiul, pe Ghiţă, intrând la Caţavencu…

Farfuridi: (cu intenţie)

Brânzovenescu: (cu îndoială) Să fie trădare la mijloc? ‘Ai?

Farfuridi: Eu merg şi mai departe şi zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!…

Brânzovenescu: Prefectul trebuie să ne dea cheia comediei ăştia… Iacătă-l…

Tipătescu: (venind din stânga turburat şi dându-şi aer silit de degajare) Salutare, salutare, stimabile!

Brânzovenescu: (aparte) E galben!

Farfuridi: (aparte) Ce roşu s-a făcut. (tare.) Salutare, salutare, onorabile…

Tipătescu: (oferindu-le locuri) Ia poftiţi, ia poftiţi, mă rog.

Brânzovenescu: Mulţumim, mulţumim, stimabile, dar ne cam grăbim: sunt douăsprece trecute.

Farfuridi: Şi eu, am n-am înfăţişare, la douăsprece trecute fix mă duc la tribunal…

Brânzovenescu: Uite de ce e vorba, stimabile, să fim scurţi. Prin târg… se spune…

Farfuridi: Adică, dă-mi voie, să fim expliciţi; mie îmi place să pun punctele pe i… Se aude…

Brânzovenescu: Se aude… cum că partidul nostru dă la colegiul II ajutor lui Caţavencu…

Tipătescu: (mişcat) Care partid? Care Caţavencu?

Brânzovenescu: Cum care partid?

Farfuridi: Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri… să ducem pe braţe pe d. Caţavencu.

Tipătescu: Şi cine spune asta? (râde silit.)

Brânzovenescu: Nu râde, stimabile, nu râde; a început să se vorbească…

Farfuridi: Şi de!… Ce să zicem! Lumea are pentru ce să intre la bănuieli.

Brânzovenescu: D. Trahanache la vizită la d. Caţavencu…

Tipătescu: Ei?

Farfuridi: Madam Trahanache la vizită la d. Caţavencu…

Tipătescu: Ei?

Brânzovenescu: D. Ghiţă poliţaiul la vizită la d. Caţavencu…

Farfuridi: De unde şi până unde?

Brânzovenescu: Noi, ce să zicem – ne temem de ce spune lumea…

Tipătescu: (nervos) Ei, ce spune lumea?

Farfuridi: Vrei să vorbesc curat şi desluşit, stimabile? Ne temem de trădare… Na!

Tipătescu: (după ce s-a întors când la unul când la altul, supărat cătră Farfuridi) Amice, d-le Farfuride, nu ţi se pare d-tale că te faci mai catolic decât Papa?

Farfuridi: Da, când e vorba de prinţipuri, stimabile, da, mă faci, adică nu, nu mă fac, sunt când e vorba de asta, sunt mai catolic decât Papa…

Tipătescu: (supărat) Domnilor, nu primesc acasă la mine astfel de observaţii, pe care, daţi-mi voie să vă spui, le consider ca nişte insulte…

Farfuridi: Să nu ne iuţim, stimabile…

Tipătescu: Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D-voastră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat cariera şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul -căci fără mine, trebuie să mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi putut niciodată să fiţi un partid -d-voastră veniţi la mine acasă să mă numiţi pe faţă trădător… A! asta nu pot să v-o permit…

Brânzovenescu: (scoţând o hârtie din buzunar) Mă rog, iată ce se împarte acum prin târg, din partea lui d. Caţavencu… E tipărit, stimabile!

Tipătescu: (mişcat, îi smulge hârtia) Tipărit?

Farfuridi: (smulgându-i-o el) Da, tipărit, dă-mi voie… (citeşte.) „Dăm ca pozitivă ştirea cum că desigur candidatura amicului nostru politic d. Caţavencu, prezidentul grupului independent, este pusă la adăpost de orice loviri din partea administraţiei. Din contra, avem cuvinte puternice pentru a crede că atât bătrânul şi venerabilul d. Trahanache, prezidentul Comitetului electoral, cât şi junele şi onorabilul nostru prefect, ar fi convinşi în fine că în împrejurările prin care trece ţara, judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ţa-ven-cu… D. Caţavencu va lua cuvântul la întrunirea de deseară… Comitetul grupului independent.” (vorbit.)… Aud?

Tipătescu: (aparte) Nu mai rămâne nici o clipă de pierdut. (tare.) Domnilor, vă rog, nişte afaceri importante mă cheamă numaidecât la telegraf… Mă scuzaţi… dar… (merge la o masă şi trage clopoţelul, apoi iese în fund.)

Brânzovenescu: Aşa scurt?

Farfuridi: Adică, cum am zice, poftiţi pe uşe afară… Bine?

Tipătescu: (apare în fund cu un fecior) Unde e Ghiţă?

Feciorul: L-am căutat în tot târgul, coane Fănică, nu e. (vorbesc încet în fund.)

Brânzovenescu: (care a vorbit încet cu Farfuridi) ‘Aide la Trahanache… Aici am aflat tot… ‘Aide…

Farfuridi: Brânzovenescule, mi-e frică de trădare… Câte ceasuri sunt?

Brânzovenescu: Douăsprece trecute…

Farfuridi: Douăsprece trecute?… Eu, la douăsprece trecute fix…

Tipătescu: (coborând între ei) Astfel dar, d-lor…

Brânzovenescu: Ne ducem, ne ducem, stimabile, nu voim să facem deranj…

Farfuridi: (grav) Ne ducem, dar gândeşte-te stimabile, că suntem membrii aceluiaşi partid… Cum ziceam adineaori amicului Brânzovenescu: trădare să fie (cu oarecare emoţie) dacă cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi… De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenţie), dar urăsc pe trădători… (schimbând tonul, cu dezinvoltură.) Salutare, salutare, stimabile!…

Brânzovenescu: (asemenea) Salutare!…

Tipătescu: (închizând uşa după ei, grozav de plictisit) A! (coboară.)

SCENA VII
Tipătescu, Zoe apoi Cetăţeanul turmentat
Zoe: (ieşind din stânga repede) S-a dus?… Ai văzut, Fănică? Ai auzit? Şi Ghiţă nu mai vine… Fănică, Fănică, ne ameninţă o nenorocire grozavă…

Tipătescu: Taci! Vine cineva. E Ghiţă desigur. (se repede la uşa din fund prin care apare Cetăţeanul turmentat.)

Cetăţeanul: (şovăind) Sluga! (în tot jocul sughite şi şovăie.)

Zoe: Cine e ăsta?

Tipătescu: Ce pofteşti d-ta?

Cetăţeanul: Eu?… (sughite.) Eu sunt alegător…

Tipătescu: (nervos) Cum te cheamă?

Cetăţeanul: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă… vorba e, sunt alegător? (şovăie.)

Zoe: E turmentat?

Tipătescu: Dracul să-l ia! Nu e nimeni afară: lasă să-mi intre aici toţi nebunii, toţi beţivii… ‘Aide, ieşi!

Cetăţeanul: Nu sunt turmentat… (zâmbind) coană Joiţico… Las’ că ne cunoaştem… Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie… Nu e vorba, ţinem de d. Nae Caţavencu… e din Soţietate… dar vorba e, eu alegător… eu… (sughite) apropritar, eu pentru cine votez? (sughite) D-aia am venit. (şovăie.)

Zoe: Trimite-l, Fănică, dă-i drumul… e ameţit de tot…

Tipătescu: (luându-l cu binişorul) Fii bun, cetăţene, du-te. Aldată mai vorbim.

Cetăţeanul: Dar ce să vorbim aldată?

Zoe: A!

Cetăţeanul: Acu ce treabă avem?… Nu vă uitaţi la mine că sunt aşa de… Am făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-ta cum de a devenit la băutură… (sughite) că a fost lată de tot…

Tipătescu: (necăjit) Fii bun, omule, şi-nţelege. (vrea să-l apuce.)

Cetăţeanul: Eu am găsit (sughite) o scrisoare…

Tipătescu şi Zoe: O scrisoare!

Cetăţeanul: Da. (cătră Tipătescu.) A d-tale cătră coana Joiţica… Am găsit-o alaltăieri seara pe drum, când ieşeam de la întrunire… Fă-ţi idee (sughiţă) de alaltăieri seara până azi-dimineaţă s-o duci într-un chef!…

Tipătescu: (răpezindu-se şi apucându-l cu amândouă mâinile de gât) Mizerabile!

Cetăţeanul: Nu mă zgudui (sughite) că ameţesc…

Zoe: Lasă-l, Fănică, să vedem.

Cetăţeanul: Lăsaţi-mă să vedeţi. Când am găsit-o, de curiozitate am deschis-o şi m-am dus subt un felinar, s-o citesc. N-apucasem s-o isprăvesc bine… şi haţ! Pe la spate, d. Caţavencu dă să mi-o ia.

Tipătescu: Şi (desperat) ţi-a luat-o?

Zoe: (acelaşi joc) Ţi-a luat-o?

Cetăţeanul: Aş! Am băgat-o în buzunar. Zice d. Nae: „Aşa? Facei parte din Soţietatea noastră şi primeşti scrisori de la prefectul, cetăţene, bravos!” – Zic: (sughite) Aş! De la prefectul! – Zice: „I-am cunoscut slova… Ia arată-mi-o. -Doamne păzeşte!” Ba că dă-mi-o, ba că nu ţi-o dau, din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică… una-două-trei… pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere… A făcut cinste d. Nae… l-am băut… oo! L-am băut!

Zoe: Dar scrisoarea?

Tipătescu: Scrisoarea (se repede la el strigând), unde e scrisoarea?

Cetăţeanul: Nu striga (sughite) că ameţesc!… O am la mine scrisoarea. (amândoi îl ascultă şi-l privesc cu îndoială şi nerăbdare nervoasă.) Da.

Zoe: şi Tipătescu: S-ar putea!

Cetăţeanul: Da… o am lamine. (căutându-se prin buzunare). Ehei! D. Nae zicea că-mi dă zece poli pe ea; zic: nu trebuie, onorabile, parale… slava Domnului… apropitar sunt (sughite), alegător… (sughite şi se caută mereu.) Vorba e… eu (sughite), eu pentru cine votez? (se opreşte din căutat şi cu simplicitate.) Am pierdut-o! (se mai caută, apoi cu hotărâre.) Am pierdut-o!

Tipătescu: A!

Zoe: Ţi-a furat-o Caţavencu!

Cetăţeanul: Adică d. Nae. Se prea poate… că am şi dormit… Vezi d-ta (Zoe şi Tipătescu îşi frâng mâinile) fă-ţi idee… dă-i cu bere… dă-i cu vin… dă-i cu vin… dă-i cu…

Tipătescu: (apucându-l şi zguduindu-l) Mizerabile! Ce ai făcut?

Cetăţeanul: (căzând pe un scaun) Nu mă zgudui!

SCENA VIII
Aceiaşi – Ghiţă Pristanda
Pristanda: (intră gâfâind într-un suflet, prin fund) Coane Fănică! Coană Joiţico!

Tipătescu şi Zoe: Ghiţă!

Pristanda: Vine! Vine conul Zaharia!

Cetăţeanul: (pufnind) Conul Zaharia?… Nu mai spune (sughite) că ameţesc…

Tipătescu: (lui Pristanda, arătând pe Cetăţeanul turmentat) Ia-l pe nenorocitul ăsta, şi…

Zoe: Şi dă-i drumul prin dos, pe scara a mică.

Pristanda: (ridicând pe Cetăţeanul turmentat) ‘Aide, cetăţene! (îl împinge spre dreapta.)

Cetăţeanul: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc.

Pristanda: (acelaşi joc) ‘Aide!

Cetăţeanul: Vorba e… eu pentru cine votez?…

Pristanda: ‘Aide!

Cetăţeanul: Nu mă-mpinge (sughite) că ameţesc. (iese, împins de Pristanda.)

SCENA IX
Zoe, Tipătescu, apoi Ghiţă Pristanda şi Trahanache
Tipătescu: (răpede Zoii) De Zaharia nu avem teamă: ştie tot, dar nu crede nimica… N-ai auzit?

Zoe: Fănică! Fănică! (Ghiţă intră din dreapta.) Ce-ai făcut, Ghiţă? Ai fost la Caţavencu?

Pristanda: Am fost, coană Joiţico… Se lasă greu, greu de tot: ori o mie de poli, ori deputăţia…

Tipătescu: Trebuie să punem mâna pe el. (hotărât.) Du-te Ghiţă, ia jandarmi… viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la poliţie, acuma într-un moment…

Zoe: Fănică!…

Tipătescu: Du-te.

Pristanda: Ascult! (vrea să pornească spre fund, în momentul acesta intră Trahanache cu aerul triumfător.)

Trahanache: L-am prins cu alta mai boacănă!

Zoe: (începând să se jelească şi căzându-i ca leşinată în braţe) Nene! Nene!

Trahanache: Joiţico! (către Tipătescu].) A aflat?

Tipătescu: Ştie tot!

Trahanache: (îngrijind-o, după ce a pus-o cu ajutorul lui Pristanda pe fotoliu) Bine, omule, nu ţi-am zis să nu-i spui? O ştiam eu cât e de simţitoare! Iaca vezi! (toţi o îngrijesc.) Ei! Ţi-am spus că l-am prins pe onorabilul cu alta mai boacănă… Ghiţă, iute un pahar cu apă. (Ghiţă iese în stânga.)

Tipătescu: (bătând în palmele Zoii) Care onorabil?

Trahanache: (acelaşi joc) Ei, ai puţină răbdare… Caţavencu, de…

Tipătescu: Cu ce alta?

Trahanache: (bătând cu putere în palmele Joichiţii) Cu altă plastrografie… Ce plastograf!

Pristanda: (care a venit cu paharul cu apă) Curat plastograf!

(Cortina)

Opera Apartinand I. L. Caragiale | | Nici un Comentariu »

Nichita Stănescu – Lista Opere

Autor : Nichita Stănescu


Ca nişte frunze negre

Autor : George Lesnea

Ca nişte frunze negre spulberate ,
Trec ciorile cernând singuritătate.
Cu prapurul ei vânăt vine seara,
Noiembrie măcelăreşte ţara.
Duc în ţăpoaie clăi de umbră, boii,
Se rup de ţarini aşchiile ploii.

Stau morile cu aripile ude,
Ca prin perete râul se aude.
O cucuvaie, rece şi departe,
Din hârca turlei strigă după moarte.
Purtat încet pe năsălii de ceaţă,
De noi coşciugul frigului s’ agaţă.

Curg depe streşini râme de cenuşă,
Pustiul suge clanţa dela uşă.
Gângănii ude se strivesc de geamuri,
Se zdrenşuieşte ziua între ramuri.
Ciupită de vărsat e orice baltă,
In zări amurgul şchiopătând tresaltă.

S’a rătăcit ceasornicul de vreme,
Arătătorul visului se teme
Şi ploaia zădărită de risipe,
Din palmă-şi scapă boabele de clipe.
Pe sforile ei veştede, amară,
Putreziunea’n suflete coboară.

Cu moliile gândul se îngână,
Ni-s degetele strune de şărână.
Ulcior deşert se simte fiecare
Şi-l umple vântul cu întunecare.
Inveninarea buzelor e soră,
Cu sângele ce picură din oră.

Păianjenii urâtului se’ndeasă,
Pe frunţile tristeşilor din casă.
Cuvintele-s beşici ce’dată crapă,
Vărsând vedenii tulburi pe pleoapă.
Nu-i nicăieri nimic. Se’neacă drumul.
Căscându-şi gura ne înghite fumul.

Ne răzămăm de crengi, de cuiburi goale,
De gârbovele amintiri domoale.
Pe lângă câinii vagabonzi, cu chinul,
Umblăm prin gloduri căutând destinul.
In ochii lor vedem ce’n noi se’ntâmplă,
Lătratul sec ne sfredeleşte’n tâmplă.

Ne pare că pornim spre amorţire,
Că morţii au fugit din cimitire
Şi s’au ascuns în noi. Cu mâini albastre,
Işi încălzesc la inle nstre,
Veciile ucise de uitare,
De asta e tăcerea-aşa de mare.

Opera Apartinand George Lesnea | | Nici un Comentariu »

Moartea cuvintelor

Autor : Octavian Paler

Un chip de nisip
şi mîini de nisipi
şi limba în gură mi-e tot de nisip
nu mai pot să spun nimic în apărarea mea
în acest tribunal de nisip
cu lumini de nisip
grefieri de nisip
şi cineva care întoarce clepsidra.
To ce-am iubit s-a transformat în nisip
tot ce-am greşit s-a transformat în nisip
şi judecători de nisip
mă judecă
şi mă condamnă la moarte
pe un eşafod de nisip.

Opera Apartinand Octavian Paler | | Nici un Comentariu »

Capra cu trei iezi

Autor : Ion Creangă
Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: „Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul”.
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:
– Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu. Când voi veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa:
Trei iezi cucuieţi,
Uşa mamei descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-aţi ce-am spus eu?
– Da, mămucă, ziseră iezii.
– Pot să am nădejde în voi?
– Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieţi, şi ce-am vorbit odată vorbit rămâne.
– Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, şi mai rămâneţi cu bine!
– Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarne cu bine şi să ne-aduci demâncare.
Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dânsa şi trag zăvorul. Dar vorba veche: „Pereţii au urechi şi ferestrele ochi”. Un duşman de lup – ş-apoi ştiţi care? – chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la peretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânşii.
„Bun! zise el în gândul său. Ia, acu mi-e timpul!… De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş jumuli!” Cum zice, şi vine la uşă: şi cum vine, şi începe:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
– Ia! băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demâncare.
– Sărăcuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi răguşit, ci-i mai subţire şi mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un fierar şi puse să-i ascuţe limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, întorcându-se, începu iar:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!…
– Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca! D-apoi cine-i dacă nu-i ea?! Că doar şi eu am urechi! Mă duc să-i deschid.
– Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ş-a zice:
Deschideţi uşa,
Că vine mătuşa!
ş-atunci voi trebuie numaidecât să deschideţi?
– D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de când lupii albi şi s-a făcut oale şi ulcioare, sărmana?
– Apoi, dă! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap… Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ţinea mult şi bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.
Atunci mezinul se vâră iute în horn şi, sprijinit cu picioarele de prichici şi cu nasul de funingine, tace ca peştele şi tremură ca varga de frică. Dar frica-i din rai, sărmana! Asemene cel mijlociu, tuşti! iute sub un chersin: se-nghemuieşte amlo cum poate, tace ca pământul şi-i tremură carnea pe dânsul de frică: Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!… Însă cel mare se dă după uşă şi – să tragă, să nu tragă? – în sfârşit, trage zăvorul… Când iaca!… ce să vadă? Ş-apoi mai are când vedea?… căci lupului îi scăpărau ochii şi-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Şi, nici una, nici două, haţ! pe ied de gât, îi rătează capul pe loc şi-l mănâncă aşa de iute şi cu aşa poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:
– Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu? Parc-au intrat în pământ… Unde să fie, unde să fie? Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dinmlo, dar pace bună! iezii nu-s nicăieri!
– Mă!… că mare minune-i şi astal.. dar nici acasă n-am de coasă… ia să mai odihnesc oleacă aste bătrâneţe!
Apoi se îndoaie de şele cam cu greu, şi se pune pe chersin. Şi când s-a pus pe chersin, nu ştiu cum s-a făcut, ori că chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat… Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? – îl păştea păcatul şi-l mânca spinarea, sărăcuţul!
– Să-ţi fie de bine, nănaşule!
– A!… ghidi! ghidi! ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănăşelul, să te pupe el!
Apoi ridică chersinul binişor, înşfacă iedul de urechi şi-l fiocăieşte şi-l jumuleşte şi pe acela de-i merg petecele!… Vorba ceea: „Că toată pasărea pe limba ei piere”.
Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găseşte nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peştele în borş la foc. Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi pereţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum. Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap şi a plânge cu amar după frăţiorii săi.
– Drăguţii mei frăţiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! Şi biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce-a venit pe capul ei! Şi boceşte el şi boceşte până îl apucă leşin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, şi ce-au căutat pe nas le-a dat.
Când jelea el aşa, iaca şi capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării şi gâfuind. Şi cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinţii rânjiţi, în fereşti.
– Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte când mă văd!
Băieţii mamei, băieţi,
Frumuşei şi cucuieţi!
Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă?
Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se păinjinesc. Şi ce era nu era a bine!… Ea însă tot merge pân’ la uşă, cum poate, crezând că părerea o înşală… şi cum ajunge, şi începe:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin – care acum era şi cel dintâi şi cel de pe urmă – sare iute şi-i deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele mâne-sa şi cu lacrimi de sânge începe a-i spune:
– Mămucă, mămucă, uite ce am păţit noi. Mare foc şi potop au căzut pe capul nostru!
Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima şi rămâne încremenită!… Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, şi-a mai venit puţin în fire ş-a întrebat:
– Da’ ce-a fost aici, copile?
– Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă, n-a trecut tocmai mult şi iaca cineva s-aude bătând la uşă şi spunând:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi…
– Şi frate-meu cel mare, nătâng şi neastâmpărat cum îl ştii, fuga la uşă să deschidă.
– Ş-atunci?…
– Atunci, eu m-am vârât iute în horn, şi frate-meu cel mijlociu sub chersin, iară cel mare, după cum îţi spun, se dă cu nepăsare după uşă şi trage zăvorul!…
– Ş-atunci?…
– Atunci, grozăvie mare! Nănaşul nostru şi prietenul d-tale, cumătrul lup, se şi arată în prag!
– Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a speria copilaşii niciodată?
– Apoi dă, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieţi!
– Ei las’ că l-oi învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană, şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? şi pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată… Ticălosul şi mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzăla eu! Cu mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne!
– Of, mămucă, of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că ştii că este o vorbă:”Nici pe dracul să-l vezi, da’ nici cruce să-ţi faci!”
– Ba nu, dragul mamei! „Că până la Dumnezeu, sfinţii îţi iau sufletul.” Ş-apoi ţine tu minte, copile, ce-ţi spun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’!… Numai tu, să nu cumva să te răsufii cuiva, ca să prindă el de veste.
Şi de-atunci căuta şi ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătrusău. Se pune ea pe gânduri şi stă în cumpene, cum să dreagă şi ce să-i facă?
„Aha! ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! Că i-oi face eu cumătrului una de şi-a muşca labele!”
Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădejdea caprei.
– La cada cu dubala, cumătre lup, că nu-i de chip!… Ia, de-acu să-ncepe fapta: Hai la treabă, cumătriţă, că lupul ţi-a dat de lucru! Şi aşa zicând, pune poalele-n brâu, îşi suflecă mânecile, aţâţă focul şi s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână şi cu ouă şi fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic şi cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta aşază o leasă de nuiele numai înţinată şi nişte frunzari peste dânsa; peste frunzari toarnă ţărna şi peste ţărnă aşterne o rogojină. Apoi face un scăuieş de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă şi se duce prin pădure să caute pe cumătru-său şi să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă de-o prăpastie grozavă şi întunecoasă şi pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup.
– Bună vremea, cumătro! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici?
– Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i căutătura… apoi dă, nu ştii d-ta că nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia? Ia, nu ştiu cine-a fost pe la mine acasă în lipsa mea, că ştiu că mi-a făcut-o bună!
– Ca ce fel, cumătriţă dragă?
– Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis şi i-a crâmpoţit, de le-am plâns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva!
– Da’ nu mai spune, cumătră!
– Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus către Domnul, şi datoria ne face să le căutăm de suflet. De aceea am făcut şi eu un praznic, după puterea mea, şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe d-ta, cumătre; ca să mă mai mângâi…
– Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.
– Te cred, cumătre, d-apoi, dă, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrea Cel-de-sus.
Apoi capra porneşte înainte plângând, şi lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.
– Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând. De ce ţi-e mai drag în lume tocmai de-aceea n-ai parte…
– Apoi dă, cumătră, când ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. Nu-ţi face şi d-ta atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toţii acolo.
– Aşa este, cumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gâgâlici, de cruzi s-au mai dus!
– Apoi dă, cumătră, se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot puişori de cei mai tineri.
– Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ţi-ar fi? D-apoi aşa?…
– Doamne, cumătră, Doamne! Oi face şi eu ca prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întâlnit odată prin zmeuriş; şi mi-a spus că dacă-ai vrea d-ta să-i dai un băiat, să-l înveţe cojocăria. Şi din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-acasă la cumătra!
– Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieşul şi punându-l deasupra groapei cu pricina, şezi cole şi să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină şi i le pune dinainte. Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpov; şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.
– Dumnezeu să ierte pe cei răposaţi, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!
Şi cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieşul de ceară s-a topit, şi leasa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.
– Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ţi-ai pus în cârd? Capra ţi-a venit de hac!
– Valeu, cumătră, talpele mele! Mă rog, scoate-mă, că-mi arde inima-n mine!
– Ba nu, cumătre; c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac şi de işti mai bătrâni, numai să fie bine fripţi; ştii, cole, să treacă focul printr-înşii.
– Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!
– Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu eşti bun! De-abia i-a mai trece băieţelului istuia de speriat, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum! Ţi-aduci aminte, dihanie răutăcioasă şi spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? Şi bine mi-ai mâncat iezişorii!
– Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă şi nu-ţi mai face atâta osândă cu mine!
– Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bineo mai plesnişi dinioare cu cuvinte din scriptură!
După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân ş-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui şi-i mai trântiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat, până-l omorâră de tot. Şi aşa s-a păgubit sărmana capră şi de cei doi iezi, da’ şi de cumătru-său lupul păgubaşă a rămas, şi păgubaşă să fie!
Şi auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-a mai părut bine! Şi s-au adunat cu toatele la priveghi şi unde nu s-au aşternut pe mâncare şi pe băute, veselindu-se împreună…
Şi eram şi eu acolo de faţă, şi-ndată după aceea am încălecat iute pe-o şa ş-am venit de v-am spus povestea aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat şi pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună!

Opera Apartinand Ion Creangă | | Nici un Comentariu »

De pe deal

Autor : Demostene Botez

Pe dealul negru şi sălbatic
Ca pe-un grumaz voinic de fiară,
Privind apusul singuratic
Noi amândoi am stat asară.

De arcul fin al mâinii tale
Îmbrăţişaţi am stat sub pom,
Că de departe de pe vale
Păream noi doi un singur om.

Pe coasta dinspre Cetăţuie
Cu fumul alb în nouri suri,
Vedeam un negru tren cum suie
Ca o omidă prin păduri.

Am aşteptat tăcuţi pe creastă,
Tremurători ca două ramuri,
Şi, proiectat pe zarea vastă,
Voalul tău, ca nişte flamuri

Pe-un vârf gigantic de cetate,
Părea, mişcat de boarea sării,
Ca nişte aripi ridicate
La marginile zării.

(“Floarea pământului”, 1920)

Opera Apartinand Demostene Botez | | Nici un Comentariu »

Ghiocelul

Autor : Poezii pentru Copii

Văzui pe sub umbrela de raze-a unui bec,
un ultim roi de fulgi – în joaca lor sprinţară,
râdeau de ghiocelul cu ochii în pământ,
ce se căznea să iasă cu trupu-ntreg afară…

Cu greu se stăpâniră micuţii fulgi de nea
să nu-i ia, de pe cap, scufia colorată,
părându-li-se lor că este mult prea verde,
să-i şadă bine…iarna, când albă-i lumea toată.

Firavul ghiocel, pe cât se străduia
să treacă vitejeşte de-întâia umilinţă,
pe-atâta, sub pământ, la fel de mult spera
să se întoarcă, însă, nu mai fu cu putinţă.

Devreme, dimineaţă, l-aflai plângând în curte,
de unul singur, palid, neîndrăznind să creadă
că razele de soare se răzbunau pe becul
de care atârna o zdreanţă de zăpadă…

Ţie, căreia

Autor : Tudor Arghezi

Crăp uşa cu sfială,
Odaia ţi-este goală.
În perini se păstrează încă
O urmă- a capului adîncă.
La pat, stingheri, pantofii tăi de catifea,
Şi pe cearşaf o pată de cafea.
M-am întîlnit prin casă
Cu-o umbră vaporoasă.
Decînd pierişi, mi te-arătai întîi.

Măcar ca umbră, rogu-mă, rămîi.

Opera Apartinand Tudor Arghezi | | Nici un Comentariu »

Se luară măicuţa

Autor : Colinde

Se luară măicuţa [bis]
Tăt pă râu, pă râu în jos
Şi si-o pus fiuţu’ jos

Să să spele pă obraz.
Până maica s-o spălat
Fiul la cer s-o-nălţat

Tăt în cer printre îngeri
Tăt în surle şi-n cântări

Îngerii lui Dumnezău
N-aţi văzut fiuţul meu

Noi poate că l-am văzut
Bine nu l-am cunoscut

Mititel înfăşăţel
În scutec de bumbăcel
Strălucea haina pe el

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

Sunt lângă tine

Autor : Cincinat Pavelescu

Sunt lângă tine, te iubesc
Şi văd cum altul te sărută,
Şi-n loc să ţip eu vă zâmbesc
C-o bucurie prefăcută…

Ca şi cămila sunt, ce poartă,
Prin largi pustiuri africane,
Apa întregii caravane:
Şi ea de sete pică moartă.

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech