D-l Goe

Autor : I. L. Caragiale
Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam’mare, mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.
Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotăreşte cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţă. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte împacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat:
– Mam’mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!
– Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana.
Şi sarută pe nepoţel; apoi îi potriveşte pălăria.
Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că „aşa ţin bărbaţii biletul”.
– Vezi ce bine-i şade lui – zice mam’mare – cu costumul de marinel?
– Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?
– Da cum?
– Marinal…
– Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea, când a ieşit întâi moda asta la copii – marinel.
– Vezi că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice marinal, nici marinel…
– Da cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.
– Mariner..
– Apoi de! n-a învăţat toată lumea carte ca d-ta! zice mam’mare, şi iar sărută pe nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de mariner.
Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul – şi nu stă mult.
Trenul este plin… Dar cu multă bunăvoinţă din partea unor tineri politicoşi, cari merg până la o staţie apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat… Mam’mare îşi face cruce, apoi aprinde o ţigară… Goe nu vrea sa intre în cupeu; vrea să şadă în coridorul vagonului cu bărbaţii.
– Nu!… nu e voie să scoţi capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d. Goe, şi-l trage puţin înapoi.
– Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.
Şi după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alarmă şi scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, şi mititelul îşi retrage îngrozit capul gol înauntru si-ncepe să zbiere.
– Mamiţo! mam’mare! tanti!
– Ce e? Ce e? sar cocoanele.
– Să oprească! zbiară şi mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!
Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la staţia din urmă.
– Biletele, domnilor!
Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate şi Goe să făcă acelaşi lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, şi, dacă a zburat pălăria, fireşte c-a zburat cu pamblică şi cu bilet cu tot. Dar avea bilet.
– Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Miţa.
Conductorul însă nu înţelege, pretinde bilet; daca nu, la staţia apropiată, trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Aşa scrie regulamentul: dacă un pasager n-are bilet şi nu declară că n-are bilet, i se dă o amendă de 7 lei şi 50 de bani, şi-l da jos din tren la orice staţie.
– Dar noi n-am declaratără? strigă mamiţa.
– Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam’mare.
– De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.
– Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Miţa urâtului…
– Uite ce e, cucoană – zice conductorul – trebuie să plătiţi un bilet…
– Să mai plătim? n-am plătitără o dată?
– Şi pe dasupra un leu şi 25 de bani.
– Şi pe dasupra?…
– Vezi, dacă nu te-astâmperi? zice mamiţa, si-l zguduie pe Goe de mâna.
– Ce faci, soro? esti nebună? nu ştii ce simţitor e? zice mam’mare.
Şi, apucându-l de mâna cealaltă, îl smuceşte de la mamiţa lui, tocmai când trenul, clăntănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu’ mam’mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe îşi pierde un moment centrul de gravitaţie şi se reazimă în nas de clanţa uşii de la cupeu. Goe începe să urle… În sfârşit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărească a plati biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!… Ce-o să facă d. Goe la Bucureşti cu capul gol? şi toate prăvăliile închise!… s-ar întreba oricine, care nu ştie câtă grije are mam’mare şi câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Dacă să întâmplă să plouă, ori răcoare? Şi mam’mare scoate din săculeţul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.
– Te mai doare nasul, puişorule? întreabă mam’mare.
– Nu… răspunde Goe.
– Să moară mam’mare?
– Să moară!
– Ad’, să-l pupe mam’mare, că trece!
Şi-l pupă în vârful nasului; apoi aşezându-i frumos beretul:
– Parcă-i şade mai bine cu beretul!… zice mam’mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.
– Cu ce-i nu şade lui bine? adaoga tanti Miţa, şi-l scuipă şi dumneaei şi-l sărută.
– Lasă-l încolo! că prea e nu ştiu cum!… Auzi d-ta! pălărie nouă şi biletul! zice mamiţa, prefăcându-se foarte supărată.
– Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam’mare.
Dar mamiţa adaogă:
– Da pe mamiţica n-o pupi?
– Pe tine nu vreau, zice Goe cu humor.
– Aşa? zice mamiţa. Lasă!… şi-şi acopere ochii cu mâinile şi se face că plânge.
– Las’ că ştiu eu că te prefaci! zice Goe.
– Ţi-ai găsit pe cine să-nşeli! zice mam’mare.
Mamiţa începe să râză; scoate din săculeţ ceva şi zice:
– Cine mă pupă… uite!… ciucalată!
Mamiţa pupa pe Goe, Goe pe mamiţa, şi luând bucata de ciucalată, iese iar pe coridor.
– Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastră!… E lucru mare, cât e de deştept! zice mam’mare.
– E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Miţa.
Pe când Goe îşi mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta… Trenul aleargă acuma despre Crivina către Periş.
– Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamiţo! zice mamiţa către mam’mare.
Mam’mare se ridică bătrâneşte şi se duce în coridor:
– Goe! puişorule! Goe! Goe!
Goe nicăieri.
– Vai de mine! ţipă cucoana, nu-i băiatul! Unde e băiatul!… s-a prăpădit băiatul!…
Şi toate cucoanele sar…
– A căzut din tren băiatul! Ţaţo, mor!
Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în uşa compartimentului unde nu intra decât o persoană.
– Goe! maică! acolo eşti?
– Da!
– Aide! zice mam’mare, ieşi odată! ne-ai speriat.
– Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.
– De ce?… te doare la inimă?
– Nu! nu pot…
– E încuiat! zice mam’mare, vrând să deschidă pe dinafară.
– Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.
– Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru!
În sfârşit, iacătă conductorul cu biletul: primeşte paralele şi liberează pe captiv, pe care toate trei cucoanele îl sărută dulce, ca şi cum l-ar revedea după o îndelungată absenţă. Şi mam’mare se hotăreşte să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puişorului. Puişorul vede o linie de metal în colţul coridorului, care are la capătul de sus o maşină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul maşinii şi începe să-l tragă.
– Şezi binişor, puişorule! să nu strici ceva! zice mam’mare.
Trenul îşi urmează drumul de la Periş cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un şuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, şi trenul se opreşte pe loc, producänd o zguduitură puternică.
„Ce e? ce e?” Ţoţi pasagerii sar înspăimântaţi la ferestre, la uşi, pe scări…
– Goe! puişorule! Goe! strigă tanti Miţa şi se repede afară din compartiment.
Goe este in coridor… De ce s-a oprit trenul?
Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?… Asta e uşor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se aţa înnodată şi cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfotă, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, aşa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-şi încarce iar pompa de aer comprimat şi să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorul şi şefii trenului aleargă din vagon în vagon şi cercetează aparatele semnalelor de alarmă.
Cine poate ghici în ce vagon era ruptă aţa plumbuită şi răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam’mare doarme în fundul cupeului cu puişorul în braţe. Nu se poate ştie cine a tras manivela.
Trenul se porneşte în sfârşit, şi ajunge în Bucureşti cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam’mare aşează frumuşel beretul lui Goe, îl scuipă pe puişor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul şi-l sărută dulce.
Apoi cucoanele se suie în trăsură şi pornesc în oraş:
– La Bulivar, birjar! La Bulivar!…

„Universul”, 1900, 12 mai; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)

Opera Apartinand I. L. Caragiale | | Nici un Comentariu »

Instantaneu – Doinaş

Autor : Ştefan Augustin Doinaş

Îmi plac fotografiile – la ceasul
când se preschimbă-n tigri: fiecare
îşi ţine-n gură halca ei de timp.

Noi înotăm – în ochii lor: zâmbind,
mai facem gesturi mari şi luminoase
sub cerul înflorit…

Dar dedesubt,
Însângerată, apă fără umbră
ne-a şi vărsat într-o bulboană sumbră.

Fata mea cu păr de ceai

Autor : Ion Bănuţă

Fata mea cu păr de ceai
vino iar la mine, stai !
Să te-apropii, să mă mir,
să mă depăn fir de fir.

( “În pervazul larg al serii“)

Opera Apartinand Ion Bănuţă | | Nici un Comentariu »

Lumina Lunii

Autor : Ion Pillat

Lumina lunii pline aluneca in casa.
Toti inecatii noptii si-nalta in oglinzi
Ca-n ape fata alba si iar la fund o lasa
Cand, luna ca sa iasa, obloanele le prinzi.
Si iat-o si mai alba, tiptil ca o pisica
Se suie pe burlane, patrunde prin feresti,
Saruta lung si ochii inchisi si gura mica,
Si cea mai tainuita iubire n-o feresti.
Dar, parasind orasul, razbate pe campie,
Se scutura deodata de praf sa n-o mai vaz,
Masoara iepureste paduri, livezi, mosie,
Ciulind urechi de raze prin verdele ovaz.

Opera Apartinand Ion Pillat | | Nici un Comentariu »

Mihai revenind de la Dunăre

Autor : Dimitrie Bolintineanu

Domnul României către ţară vine
Strălucit de-nvingeri de prin ţări vecine.
Lasă să purceadă corpu-i de soldaţi
Şi ramâne-n urmă cu şase bărbaţi.
Dar le vine ştire că-n dumbrava deasă
Îl pândesc cinci sute turci, oştire-aleasă.

Printre-a serii umbră cu-ai săi scutieri
Domnu-atacă-ndată cinci sute-ieniceri.
Turcii în bătaie strigă cu putere,
Iar eroii noştri se lupta-n tăcere.
O minune mare! Turcii sunt învinşi!
Numai domnul taie patrusprece inşi!
Apoi urmă calea-i. Iară luna plină
Le aşterne drumul cu flori de lumină.

Cantec de speranta

Autor : George Tarnea

Trup langa trup si lumina-n
lumina,
Desfatare uituca pe lespezi
fierbinti-
Tu,pierzania mea dintr-o zi
ce-o sa vina,
Mai ingaduie-mi gandul
ca poate nu minti.

Purtatoare de fruct,
preacurata fecioara
Fericirii de-as sti ca te vinzi
pe arginti
Nici atunci raul tau n-ar putea
sa ma doara
Cum ma doare doar spaima
ca poate nu minti.

Sa apuna de tot carnea mea
prea batrana
Langa mugurii tai nefiresc
de cuminti
Si din oarba-mi trufie nimic
nu ramana
Daca-n schimb am speranta
ca poate nu minti.

Tu,stapana si stea nevisata
vreodata,
Tu,indemn repetat al iesirii
din minti,
Bietul meu adevar e-un pacat
fara pata
Si ma-nchin la minciuna
ca poate nu minti.

Opera Apartinand George Tarnea | | Nici un Comentariu »

Micul vânător

Autor : Elena Farago

Spunea Mihnea catre câine:
– “Tare sint voios, mai Pik!
Uite-ti dau un os si piine,
C-am să merg cu tata miine
Si cu tine merg, mai Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o pusca-adevarata,
Am si sac de vinator,
De s-ar face “miini” odata
Să-mi vad pusca incarcata
Si să vad si eu cum mor
Pasarelele din zbor…

Va muri vreuna oare
Când oi da cu pusca? – Dar
Am să stau să vad cum moare?…
Ca eu plâng, mai Pik, si-mi pare
C-am să plâng si-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovata
Ca tot spune ca-i pacat,
Ce, nu stii? a plâns odata
Pentru-o pasare-mpuscata
Si pe tata l-a certat
Ca spunea ca nu-i pacat…
Daca spune tata, poate
Ca-i asa cum spune, dar
Bine-ar fi, mai Pik, de toate
Pasarelele-mpuscate
Ar putea să-nvie iar…

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloante si alici si pusti
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci – ? atuncea, spune,
Pentru ce să mai impusti?

Si cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpusti nimic,
Si ce sac mai am eu, frate,
Si ce haine incheiate
Cu butoni ce nu se stric’
Ca-s de corn de cerb, mai Pik.

Ai să vezi tu mini ce bine
Imi sta mie vinator,
Merg cu tata si cu tine
Si-au să spuie toti de mine:
– “Ce mai pui de vinator!”…

Pui de vinator, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata – “Tine
Pusca drept, si trage bine!”
Ce mă fac, mai Pik, ce fac
Când va face pusca PAC,

Si-oi vedea eu pasarele
Moarte din pricina mea?…
Am să plâng mai rău ca ele…
Doamne, zau, ce de belele,
Vai de bucuria mea!…

Dar de-as spune tatei oare
Ca pin’mă deprind, as vrea
Să merg doar la vinatoare
Si să-mi fac o tinta mare
Colo-n cimp să trag în ea?
Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea?

Si să-l rog să-mi dea si mie
Să aduc ceva vinat?…
Uite-asa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să stie
Ca nu eu l-am impuscat?

Dar de cineva mă-ntreaba
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treaba
De-oi minti spunind în graba
Ca aduc vinatul meu?

Nu, mai Pik, intotdeauna
Le-am spus toate drept si-acum
Să trintesc gogea minciuna
Pentr-un “bravo” luat în drum
Pe nedrept?… Ba nicidecum,

Eu raspund vorba curata
Cum e drept, si alt nimic; –
Ca pe cei ce mint o data
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Si ramin pe viata toata
Niste oameni de nimic”.

Opera Apartinand Elena Farago | | Nici un Comentariu »

Am crescut?

Autor : Ana Blandiana

Am crescut? Suntem oameni maturi?
Câte mii de nuanţe putrezesc o culoare…
Dragi şi ridicole, departe sunt zilele
Când lumea o-mpărţeam în buni şi răi.
Am devenit puternici scăldându-ne-n derută
Precum în apa Stixului Ahil,
Dar de călcâiul vulnerabil încă
Atârnă soarta universului întreg.
E totul grav. Şi înţelegem totul.
De-acum va trece timpul neschimbat.
Ne dă de gol adolescenţi doar lipsa
Înţeleptei spaime de moarte.

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

Curţile vechi

Autor : Mateiu Caragiale

De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,
Zac curţi pustii… Acolo tăcerea stăpâneşte
Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşte
Surpata zidărie şi frântele tulpine;

Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine,
Sălbătăcita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte,
Cu iedera cea neagră ce-n streaşini împleteşte
O lucie cunună uitatelor ruine.

Adânc ca de o vrajă par ele adormite,
Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite;
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă,

Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene,
Zâmbesc către domniţe boieri cu lungă barbă,
Purtând pe nalta cucă surguci cu mândre pene.

(1904)

Câinele soldatului

Autor : Grigore Alexandrescu

Rănit la războaie, soldatul căzuse,
Şi-n puţine zile chinuit muri,
Departe de-o mumă care îl crescuse,
Şi care-l iubi!

Sărman, fără rude, pe ţărmuri străine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era fiinţă care să suspine
Pentr-un trecător!

Singurul tovarăş de nenorocire,
Singura-i avere, un câine iubit,
Şedea lângă dânsul şi-n mare mâhnire
Părea adâncit.

Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mâini de soldaţi,
Cinste hotărâtă acelora care
Mor pentru-mpăraţi.

În fruntea paradei câinele porneşte,
Din ochii lui pică lacrimi pe pământ,
Ca un iubit frate el îl însoţeşte
Până la mormânt.

Aci se opreşte, aci se aşează,
Nimic nu îl face a se depărta:
Aşteaptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Când s-o deştepta!

Câteodată cearcă piatra s-o ridice,
Câteodată latră după-un călător,
Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.

Apoi când străinul de milă voieşte
A-l trage deoparte şi hrană a-i da,
El îşi pleacă capul, în pământ priveşte,
Şi nimic nu va!

De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Şi sărmanul câine din locul de jale
A fost nelipsit!

Dar în dimineaţa acea viitoare,
Pe când se deşteaptă omul muncitor,
Zăcea lângă groapă, mort de întristare,
Câinele Azor!

După poetul francez Casimir Delavigne (1793 ­ 1843)

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech