Flăcări potolite

Autor : George Coşbuc

E cald. De drum îndelungat
Picioarele de-abia-l mal ţin,
Şi-i cale până-n sat!
El e flămând şi e-nsetat
Şi-i slab, că e bătrân.

Tot dă către fântână zor.
Sub tei, la margine de drum,
S-oprise pe răzor,
Aici la loc răcoritor
Sfârşit stătea acum.

Pe-acelaşi drum de soare plin,
Să se ridice, şi-a crezut
Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri şovăi
Şi-n urma a căzut.

Nevasta i-a murit; Şi-apoi
I-a ars şi casa; i-a trăsnit
Deodată patru boi.
Trăia la praguri, şi-n nevoi
Că-n urmă-a-nnebunit.”

—„Nebun, din ce?” — „Cuvântul meu
Şi-al altora, e zvon prin sat ;
Dar ştie Dumnezeu!
Din multe toate, — zic şi eu,
Dar, urma, din băiat.”

— „Era mişel?” — „Ba nu, deloc ;
Dar singur el a tot zorit
Să-şi bage capu-n foc:
S-omoare p-un flăcău la joc.
Şi-i dus de-atunci, fugit.”

—„E dus de-atunci… Dar ce-au avut?”
— „O fată… vezi, că n-are rost
Să spun de la-nceput.
Nimicun… ei!… şi ce-a făcut
Destul de rău a fost.

De frica ocnei s-a răznit,
Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu!
Aşa i-a fost menit.
Dar bun băiat! De-o fi murit,
Să-l ierte Dumnezeu.”

Şi-au dat bineţe şi-au tăcut.
Străinul parcă se gătea
Să plece,şi-ar fi vrut
Să fugă dac-ar fi putut —
Şi sta şi se gândea.

Într-un târziu el a-ntrebat,
Privind aşa pe deal, răzleţ:
—„Departe-i până-n sat?
Să nu vă fie cu bănat:
Întreb, că sunt drumeţ.”

— „Când eşti voinic, ţi-e dealu-ntins
Ca şesul ici… dar pentru noi
E drum cu dinadins.”
Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins
O jale pe-amândoi.

Şi iarăşi a-nceput cuvânt
Străinul, tremurat şi rar,
Uitându-se-n pământ:
— „Am mai umblat pe-aci…dar sânt
Amar de ani, amar!

Ştiam şi oameni…” El şi-a dus
Pe tâmple mâna-ngândurat:
—„Şedea pe vale-n sus
Ion al Anei… cicä rus
Din moşi; l-or fi-ngropat?”

— „Ion al Anei… L-ai ştiut
E mort de-un veac! Şi bun creştin,
Tot cinste ne-a fäcut.
Dar multe, Doamne, l-au bătut
I-a fost paharul plin.”

—„Era bogat?” — „Era. şi-a fost
Cuminte om ; dar nu ştiu cum,
Aşa i-a mers de prost.
E rău, când anu-ntreg ţi-e post,
Şi masa când ţi-e-n drum.

Străinul parcă n-auzea
Cuvintele ; pe gânduri dus,
Sta piatră şi tăcea.
Deodată, parcă făr-a vrea,
Ridică ochii-n sus.

—„Nepoată ţi-e?” Şi-a arătat
Spre fată. — „Cresc copii si eu.
E mă-sa colo-n sat,
Dar e rămasă de bărbat
Şi-i tânără, şi-i greu!

Sunt văduv de vro zece ani,
Iar fata mea — mai bine-mi dau
Averea la golani!
Când faci copii, îţi faci duşmani,
C-atâta minte au!”

E gata moşul de plecat,
Şi spre străin întors apoi:
—„Ţi-e drumu-ndelungat,
Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,
Să vii să dormi la noi…”

—„Că n-am… dar uite, nu e vânt
Şi-i cald. Sub cap o mână pui,
Dorm colea, pe pământ.
Îţi mulţumesc!” — „Păi, Dormnul sfânt
Te poarte-n paza Lui!”

El trist privind in urma lor
Cum se duceau spre sat grăbiţi,
Rămase gânditor
Şi frânt ca oamenii când mor,
Cu ochi încremeniţi.

Când i-a pierdut din ochi, voi
Să se ridice, şi-a crezut
Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri şovăi
Şi-n urma a căzut.

Târziu detot s-a ridicat,
Şi ochii-i se facură grei
Ca celuî îmbătat —
Şi spre fântână s-a plecat
Privind în fundul ei.

Apoi el scoase tremurând
Din traista-i un cuţit de-oţel,
Şi, dus aşa de-un gând,
Strângea cuţitu-n pumn, câtând
Cu-atâta drag la el!

Mult timp în mână l-a-nvârtit.
De patruzeci de ani purta
Cu el acest cuţit:
Era pentr-un duşman menit —
Ce dulce gând era!

Şi-acum… acum e de prisos!
Şi-ncet cu-ncetul desfăcut
Din pumnul strâns vârtos,
Spre-adâncuri, vâjâind în jos,
Cuţitul a căzut!

Tovarăş, drag! de patruzeci
De ani, ai fost viaţa lui!
Şi-acum tu mort petreci —
Dar taina voastră-n veci de veci
La nimeni n-o s-o spui!

Bătrânul s-a nălţat apoi,
Spre deal ca un copil privind ;
Ah, dealuri scumpe, voi!
Bieţi ochii, slabi şi numai doi
Puţine zări cuprind!

Cărarea asta, o ştia,
Şi colo stânca de-adäpost
Pe ploaie-n vremea grea
Şi parc-acelaşi vânt bătea,
Şi toate cum au fost!

E sat dincolo — drum umblat
Şi dealul mic, uşor să-l sui —
Aici l-a legănat
Măicuţa lui, şi-aici în sat
Sunt morţi părinţii lui!

Măcar din deal, aşa ca-n zbor,
S-arunce ochii-n jos spre văi,
Spre sat, spre casa lor!
Vor fi bătrâni, ei poate mor.
Şi-atunci erau flăcăi!

Dar nu… în sat el ce-ar căta!
El ştie tot ce-ar mai fi vrut
Să ştie-n viaţa sa
Sunt morţi ai lui! El — un pierdut
Mai bine-i poate-aşa!

Şi parcä neştiind nicicum,
Prin iarba el şi-a pipăit
Toiagul său acum,
Şi-apoi porni… pe-acelaşi drum
Pe carele-a venit!

Sosise noaptea. Din apus
Se răsfira fierbând un nor
De-un rece vânt adus.
Zburau ţipând cucori pe sus
Cu glas tânguitor.

Mereu se depărta de sat
Bătrânul, slab cu ochii plini
De lacrimi şi bănat —
Mergea de-un gând nebun purtat:
Să moară-ntre străini!

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Am pneumonie

Autor : Alexandru Andrieş

Am pneumonie,
Doctorul mi-a zis că n-am…
Dar s-a uitat la mine
Cam cum te uiţi tu pe geam,
De un’ să ştie
De pneumonie?

Am vorbit cu-o soră,
Mi-a zis :”Nu ştiu ce să-ţi zic!
Pentru pojar eşti cam mare,
Pentru pneumonie eşti mic,
Şi ce-ţi trebuie ţie
Pneumonie?”

Miliţianul din colţ
M-a privit cam încurcat:
Nu era sigur dacă
Trebuie sau nu să fiu arestat.
“Pentru pneumonie
Se dă puşcărie?”
M-a-ntrebat.

Am citit într-o carte
Despre “cum să ne-ngrijim”
Că pneumonia
Făcea ravagii în celălalt regim:
Din trei în trei sicrie,
O pneumonie!

Tare, tare mi-e frică,
Deşi-am păşit într-un nou cincinal,
Din vechiul regim să nu fi rămas urme
Nelichidate total
Şi-n special mi-e mie
De pneumonie!

Isus în celulă (Radu Gyr)

Autor : Poezii Crestine

Azi noapte Isus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce’nalt parea Crist!
Luna venea dupa El, in celula
si-L, facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui, pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
– De unde vii Doamne, din ce veac?
Isus a dus lin un deget la gura
si mi-a facut semn ca sa tac.

S’a asezat langa mine pe rogojina:
– Pune-Mi pe rani mana ta!
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina dar zabrelele groase,
lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea capatana
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani…

Cand m’am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
numai Isus nu era nicairi…

Opera Apartinand Poezii Crestine | | Nici un Comentariu »

Iarna în sat

Autor : Poezii pentru Copii

Azi afară ninge lin
Cu fulgi mari, pufoşi de crin
Şi tot ninge ca-n poveste
Că-nainte mult mai este.

Din hogeaguri iese fum
Şi miroase „a la parfum”,
Copilaşi cu săniuţe
Ies bulucuri din căsuţe

Şi-o zbughesc la săniat
C-a venit iarna în sat.
Căţeluşii rotofei
Se avântă după ei.

Băieţii se vânzolesc –
Cu zăpadă se lovesc,
Cu bulgării cât opinca,
Ce purta cândva bunica.

Zboară bulgări în zăvoi
Ca ghiulelele-n război.
Nici de casă, nici de masă
Copiilor nu le pasă…

Prichindeii cuminciori,
Cu bujori în obrăjori,
Se tot dau din deal la vale
Până-n noapte, apoi agale,

Obosiţi, ca vai de ei,
Vin acasă flămânzei.
Mănâncă pe apucate
Şi la somn îi trage, frate!

Dorm în paturi frumuşei,
Câte doi sau câte trei,
Iar Îngerul Păzitor
Stă de veghe-n dormitor.

Dulce-i somnul, cald e patul,
Are grijă mama, tata,
Milă are Cel de Sus –
Aşa din bătrâni am dus.

Iar afară ninge lin
Cu fulgi mari, pufoşi de crin,
Pe pământ mereu se cern
Ca mana albă din cer.

Şi tot ninge ca-n poveste
Că-nainte mult mai este…

Adio. La Târgovişte

Autor : Grigore Alexandrescu

Culcat pe-aste ruine, sub care adâncită
E gloria străbună şi umbra de eroi,
În linişte, tăcere, văd lumea adormită
Ce uită-n timpul nopţii necazuri şi nevoi.

Dar cine se aude şi ce este ăst sunet?
Ce oameni sau ce armii şi ce repede pas?
Pământul îl clăteşte războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, şoapte, trece, vâjâie-un glas…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar unde sunt acestea? S-au dus! Au fost părere.

Căci armele, vitejii şi toate au tăcut.
Aşa orice mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirei şi-a Romei a trecut.

Şi pe ţărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii, de frică tremurând,
Al nopţii tâlhar vine şi păsări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul şuierând.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mă scol, mă mut de-aicea; duc pasurile mele,

Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Şi las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrimi destule ca să plâng.
Aicea am speranţă să aflu mulţumire;

Eu voi să aud unda şi cerul să-l privesc,
Să văd a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineţii ce norii auresc;
Aci stejari cu fală se-nalţ, se îndreptează,

Urcând ale lor ramuri spre-azurele câmpii;
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ş-aici sălbatici vii.
Din coasta-acestor stânce, din vârful ăstui munte,

De unde îşi apucă vultůrul al său zbor,
A nopţii stea revarsă lumină pe-a mea frunte
Şi raza-i se reflectă pe limpede izvor.
Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;

Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri… Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,

Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hrănit,
Ca ale mării repezi şi groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.
Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,

Dar ochii-mi mulţumire deloc nu întâlnesc,
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Şi oamenii pe mine trecând mă ocolesc.
Aşa! aşa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;

Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.
Din zilele trecute, din vechea fericire,

Din vârsta mea de aur, din sfântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineaţa din visuri care zbor;
Aşa, fără-ndoială, amara mea viaţă

De-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă şi iarna îl îngheaţă
Şi nici o floare n-află sărmanul călător.
Dar însă suvenirul fiinţelor iubite

Va fi la al meu suflet etern înfăţişat
Ca frunzele aduse de vijelii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.
De visurile voastre, speranţe-amăgitoare,

Acum peste măsură mă văd îndestulat;
Fugiţi, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând aţi adunat.
Când toamna se arată al iernii rece soare,

Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Aşa nenorocirea uscând a vârstei-mi floare,
Zic lumii un adio: iau lira şi mă duc.

Lumina

Autor : Eugen Jebeleanu

Lumina – ce bună…

Într-o odaie neagră,
obrazul transparent al unui copil
adormit pe o mână de lună.

Steaua ce zboară
din nicovala serii
lovită de un ciocan,
uşoară.

Torpila unei ciocănitori
scăpărând argint
dintr-un mesteacăn
În zori.

Aţa cu care
maşina de cusut a lunii
însăilează
sfâşiatele valuri amare.

S-a făcut întuneric,
dar ţi-am sărutat lobul urechii,
şi ţi s-a aprins trupul de aur
feeric.

Opera Apartinand Eugen Jebeleanu | | Nici un Comentariu »

Doi fraţi cuminţi

Autor : Elena Farago

Noi suntem doi fraţi, în casă
Şi nu ne certăm deloc,
Şi suntem tăcuţi la masă,
Şi cuminţi în orice loc.

Avem hamuri, cerc şi minge,
Când pe-afară ne jucăm,
Iar când plouă, ori când ninge,
Liniştiţi în casă stăm.

Şi cu jucării frumoase
Ne jucăm tot amândoi,
Pe când mama nostră coase,
Ori citeşte, lângă noi.

Mama noastră ne vorbeşte
Şi ne mângâie duios,
Iară seara ne citeşte
Ori ne spune-un basm frumos.

Şi ne-nvaţă lucruri multe,
Şi frumoase, stând cu noi,
Şi îi place să ne-asculte
Când vorbim noi amândoi…

Şi în gândul nostru-ntruna
Auzim povaţa ei:
– Fiţi cuminţi întotdeauna
Şi fiţi buni, copiii mei!…

Opera Apartinand Elena Farago | | Nici un Comentariu »

Macii

Autor : Magda Isanos

Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.

Şi m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea,
atât de singur şi pustiu
în urma mea.

Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet.

Opera Apartinand Magda Isanos | | Nici un Comentariu »

Mioriţa

Autor : Colinde

În vârfutul muntelui,
Hai, lerui doamne,

Tot sunt trei păcurarăşi,
Tot pe unul l-au mânat
Să întoarcă oile.
Pân’ oile le-ntorcea,
Cei doi legea i-o făcea:
Ori să-l puşte, ori să-l taie.
„Ho, ho, ho, nu mă puşcaţi,
Ci pe mine m-astupaţi
În turişul oilor,
În jocuţul mieilor;
S-aud oile zbierând
Şi mieluţii tropotând.
Pe mine pământ nu puneţi,
Numai draga gluga mea,
Fluierul, după curea:
Când vântul o vâjâi,
Fluierul meu o hori;
Când vântul o sufla,
Fluierul meu o cânta.
Cele două oi cornuţe,
Mândru mi-or cânta pe munte;
Oile cele bălai,
Mândru mi-or cânta pe vai.

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

Rânduri pentru cuvintele “nu” şi “da”

Autor : Ion Minulescu

În poarta curţii unde m-am oprit
M-a-ntâmpinat un zarzăr înflorit –
Un zarzăr alb, ca părul meu încărunţit!…
Şi-n pragul porţii-n care am bătut
Un buldog negru m-a recunoscut
Şi m-a lătrat ca un salut de “bun venit”…

În poarta casei tale-n care
M-ai găzduit întâmplător,
Când nu eram decât un călător
Bătut de vânt şi mângâiat de soare,
M-am regăsit ca-n prima zi, când tu
Îmi repetai cuvântul: “Nu”… “Nu”… “Nu”!…
Şi-ţi ascundeai în palme ochii plini
De ură
Şi ne-ncredere-n străini…

Dar când am vrut să plec –
Ca un zevzec –
Tu m-ai oprit
Cu graba unui gest nebănuit,
Şi-n gura ta cuvântul “Nu” s-a transformat
În alt cuvânt,
Cuvântul “Da” –
Un “Da” sonor şi-adevărat
Pe care-l auzeam aşa
Întâia oară-n viaţa mea!…

Dar ce păcat că n-am putut
Să-l îngrijim aşa cum am fi vrut!…
Căci într-o zi cu ploaie
Şi cu vânt
Cuvântul “Da” se-mbolnăvi
Şi-apoi, muri,
Cum moare-n gură-orice cuvânt
Când nu-l mai poţi măcar şopti!…

Dar astăzi, după şapte ani,
Când morţii-şi schimbă locuinţa,
Eu, care mi-am păstrat credinţa
În zeii noştri subterani,
Mă-ndrept spre ei – cu voia ta –
Şi-i rog frumos
Să-nvie pe defunctul “Da”,
Cum a-nviat pe vremuri şi… Cristos!…

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech