Cerurile s-o grăit

Autor : Colinde

Cerurile s-o grăit [bis]
Din apus la răsărit [bis]

Un prunc mic o izvodit
Şi pă pământ o zânit

Din urât făcut frumos
Şi curat din păcătos

Coborât-a cerul jos
Într-un cuvânt luminos

Şi pe noi ne-o rădicat
De-a dreapta ne-o aşăzat

Înc-o dată lăudat
Fie binecuvântat

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

E împărţită omenirea…

Autor : Mihai Eminescu

E împărţită omenirea
În cei ce vor şi cei ce ştiu.
În cei dentâi trăieşte firea,
Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu.
Când unii ţese haina vremei,
Ceilalţi a vremii coji adun:
Viaţă unii dau problemei,
Ceilalţi gândirei o supun.

Dar pace este între dânşii:
Ce unii fac iau alţi-aminte.
Căci până azi domneşte-ntr-înşii
A cărţii tale graiuri sfinte.
N-a intrat viermele-ndoielii,
Copil e ochiul lor când vede,
Căinţa văd urmând greşelii,
Căci omul tot în tine crede.

Al răului geniu arate-mi
Un om din viţă pământească,
Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi
Naintea ta să-ndreptăţească;
Căci buni şi răi trăiesc în tine,
Cuvântul tău e calea lor ­
De-a lor abateri li-i ruşine,
Căci tu eşti ţinta tuturor.

Virtutea nu mai e un merit,
Căci merit nu-i când nu e luptă.
Asupra ta ei nu se-ntărât
Cu viaţa-n joc, cu mintea ruptă;
Mânând cu anii colbul şcolii,
Ei cred făr-a fi înţeles,
Din cărţi străvechi roase de molii
Îşi împlu mintea cu eres.

Ei nu pătrund a ta mărire ­
Minune-i pentru dânşii tot.
Necercetând nimic în fire,
Nimic nu ştiu, nimic nu pot;
Căci nu-i supusă lămuririi
Gândirea-n capul înţelept ­
La toate farmecele firii
Se bat cu mânile pe piept.

Urmând a cărţilor străveche
Statornic, nemişcat învăţ,
E surdă azi a lor ureche
Privindu-ţi firea cu dispreţ;
Legată-n lanţ e a lor minte
Şi rodul minţii e sălbatec,
Se plac în mistice cuvinte
Şi-esplică totul enigmatic.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Alb şi negru – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

Încă o noapte albă în contul vieţii gri
Încă un bulgăr negru la muntele de smoală
Încă un om mai crede şi altul îl înşală
Şi „a minţi” se-aude la fel cu „a iubi”.

Nu mai putem distinge minciuna de greşeală?
Ni-i dat să spargem, noaptea, tot ce zidim pe zi
Cu-aceste falimente de praf ce vom zidi?
Iubito, cum să ducem angoasa mondială?

Ce drept are minciuna să vină între noi?
Dăm pensie la diavoli să ne păzească iadul.
Noi re-nviem şi raiul, şi muntele, şi bradul!
Te-acuz şi-ţi cad în faţă tîrîndu-mă-n noroi.

Noi sîntem programaţii, trimişii, posedaţii
Unui blestem mai mare, mai rău şi mai adînc.
M-a umilit minciuna, pe-a cărei notă plîng.
Strigoii-nstrăinării din casa noastră ia-ţi-i.

Încă o noapte albă, poţi merge să te culci
Te voi iubi de taină, de jale şi de veghe,
Îţi voi fura din vorbe, cercei pentru ureche
Încă o noapte albă, cu negre fructe dulci.

Eu plec nu prea departe, aici, lîngă pădure
Mă întîlnesc cu Shakespeare, un viitor coleg.
Şi într-o tragedie de-a lui am să te leg,
Ca toţi actorii lumii destinul să ţi-l fure.

Prea dulceo! Noapte bună –să visezi că minţi
Şi trează în minciună s-adormi cu foc sub talpă
Să ai o noapte neagră, să am o noapte albă
Tu cu o taină-n suflet, eu cu-n cuţit în dinţi.

(Manifest pentru mileniul trei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984)

Gerul

Autor : Vasile Alecsandri

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scotând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeasnnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

Cantec pentru fiul meu

Autor : George Tarnea

Cand foamea n-are margini
Celui sarac nu-i spune
Sa-si verse peste suflet
Un cer de ganduri bune.

Cand arde-ntreg pamantul
Celui bogat nu-i cere
Sa-si verse peste rana
O lacrima de miere.

Dar socoteste-n taina
Dupa tipicul mintii
De ce se sparge gheata,
De ce ne mor parintii.

Si-ai sa descoperi singur
La cuvenita vreme
Ca poate sta sub sabii
Doar cel ce nu se teme.

Opera Apartinand George Tarnea | | Nici un Comentariu »

Nocturnă

Autor : Eusebiu Camilar

Linişte, linişte
trec cerbii prin arinişte…

Ce zână le aşterne oare
miraj de lună pe cărare?…

Auzi-i cum păşesc pe prund
spre râul cu argint în fund…

Frumoasa mea cu gene lungi
păşeşte lin, să nu-i alungi…

E-atâta feerie-n văi
şi-atâta dor în ochii tăi:

Şi mi te duci aşa curând
norocule duios şi blând…

Poveste din arinişte,
azi zbucium vreau, nu linişte…

Opera Apartinand Eusebiu Camilar | | Nici un Comentariu »

Ocnele

Autor : Alexandru Macedonski

Guri deschise-n vârf de stâncă, galerii nemăsurate,
Bolţi al căror arc se pierde într-un haos neguros,
Astfel se deschid sub munte ocnele înfricoşate,
Cel de pentru vecinicie loc de muncă fioros!
Aci fumurile lumii nu pot să se mai scoboare,
Şi nici vaiete, nici lacrimi nu pot să reurce-afar’,
Iar pe ceruri de-arde încă binefăcătorul soare,
Pentru cei ce sunt năuntru străluceşte în zadar!
Scările în lungi spirale tremură ş-abia te poartă,
Pasul ţi se-mpleticeşte, spiritul e-ncremenit;
De te uiţi în jos pe gură, ca l-a Iadurilor poartă,
La privire ţi s-arată un abis nemărginit!
Sute de lumânărele licăresc înnegurate,
Şi din fundul ce-ngrozeşte străbătând, pare că-ţi zic,
C-aci, una lângă alta, zac fiinţe vinovate,
Cu victime înfierate de destinul inamic!
Însă dacă chiar lumina până sus abia pătrunde,
Zgomotul abia s-aude ca un vuiet subteran,
Şi multiplele ciocane căror stânca le răspunde
Cad p-al sării stei de piatră şi recad c-un murmur van.

Eu m-am coborât în ele plin de-a lor imensă taină
Şi ca într-un vis fantastic le-am parcurs şi le-am văzut,
Catacombe îmbrăcate într-a negurilor haină,
Cum îşi prelungesc reţeaua pe sub muntele tăcut.
Zgomotul de voci confuze pare ş-azi că-l aud încă
Câte inimi sfărâmate, Dumnezeule,-am văzut!
Câte chipuri sigilate de o suferinţă-adâncă,
Umbre searbăde şi triste pe la ochi-mi n-au trecut!
Am văzut şi tinereţea în deplina-i bărbăţie,
Cu suavele ei forme şi cu muşchii ei de fier,
Cu privirea ei în care arde-o stea de poezie,
Ridicând de disperare pumni nemernici către cer!
În zadar sunt însă toate. Cel ce intr-aci o dată,
Vinovat, sau poate numai, dus de un destin barbar,
Inimă, putere, viaţă, să-şi zdrobească singur cată,
Şi să lase-orice speranţă pentru vecinicie-afar’!
Am văzut şi bătrâneţea de ani mulţi în două frântă,
Cu o mână tremurândă ridicând greul ciocan
Cum îşi plimbă împrejuru-i ochii care te-nspăimântă.
Ochi în care nu mai arde nici-un simţământ uman!

Am văzut… şi-n taină sfântă întrebatu-m-am atunce,
Ce sunt oare-acele umbre şi de ce sunt ele-aci?
Într-a ocnelor urgie cine-n drept e să le-arunce?
Şi pe-a răului cărare cin’ le-a-mpins a rătăci?
Ce?… Se naşte omu-ntr-însul cu a răului menire?
Merge el ca să omoare numai pentru-a omorî?
Ce?… Tâlhar te-aţii la drumuri pentru gustul de răpire?
Ce?… N-aştepţi până ce foamea vine a te doborî?
Ce?… Eşti vinovat când iarna se coboară să te-ngheţe,
Fără s-aibi o bucătură, tu, nici copilaşii tăi?
Ce?… N-omori şi-i laşi să moară, pe când pot să se răsfeţe
Într-a banului orgie bogătaşii nătărăi?
Dar ce drept mai mult ca ţie le-a dat Dumnezeu sub soare?
Pentru dânşii-a făcut numai ca pământul să dea rod?
Îmi iei pâinea, — îmi iei viaţa, şi îmi ceri să nu te-omoare?
Eşti bogat, dar din spinarea bietului popor nerod!
Vai! Ce-am convenit cu toţii a numi societate,
Mult mai demnă ca tâlharii e de-acest cumplit locaş!
Statul e o ficţiune, iar dreptatea, strâmbătate,
Care duce omenirea dintr-un hop într-un făgaş!
Am văzut… Şi taina sfântă ce deplin mă cuprinsese
Îşi luă spre ceruri zborul părăsindu-mă-ngrozit…
Bolţile lung vuvuiră, facla-n mâini mi se stinsese,
Farmecu-ncetă, ş-afară, fără veste, m-am trezit!

Atât de fragedă…

Autor : Mihai Eminescu

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Din ceas, dedus…

Autor : Ion Barbu

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Opera Apartinand Ion Barbu | | Nici un Comentariu »

Poveste cu Moş Crăciun (folclor)

Autor : Poezii pentru Copii

Se spune că după un drum lung şi obositor Sf. Fecioară împreună cu Sf. Iosif au ajuns la Betleem, un orăşel situat mai jos de Ierusalim.
Simţind că i-a venit vremea să nască, Sf. Maria la rugat pe Sf. Iosif să găsească un sălaş unde să se adăpostească.
Au bătut din poartă în poartă, dar nimeni nu i-a primit. Ajunşi la casa lui Moş Ajun acesta i-a îndreptat la fratele său Moş Crăciun, deoarece el era sărac şi nu avea loc nici pentru copiii lui.
Pe la miezul nopţii au ajuns la Moş Crăciun, om bogat care avea case mari, grajduri pline cu vite şi o mulţime de oi. Cu toate acestea Moş Crăciun nu le-a dat adăpost în casă, i-a trimis în staulul vitelor.
Ziurel de ziuă Sf. Fecioară în ieslea cea săracă a născut pe Domnul Sfânt.
După ce Iisus a venit pe lume, grajdul s-a umplut de o lumină lucitoare ca lumina soarelui. În iesle s-au aprins zeci de făclii, iar paiele scânteiau ca nişte luminiţe.
Dimineaţă Moş Crăciun s-a dus să dea mâncare vitelor. A rămas mirat văzând grajdul înconjurat de o lumină neobişnuită, iar în iesle un prunc la care păstorii îngenuncheaţi se rugau. Îngerii din cer cântau din trâmbiţe cu flori de măr în mână.
Moş Crăciun şi-a adus aminte de cele spuse de proroci: “Dumnezeu va trimite pe pământ pe fiul său să mântuiască lumea. El se va naşte din Fecioară”.
A îngenuncheat alături de păstori şi cu lacrimi în ochi a cerut iertare lui Dumnezeu pentru fapta sa.
Pentru a-şi îndrepta greşeala, Moş Crăciun a hotărât să împartă averea copiilor. De atunci, în fiecare an, cu traista plină urcă în sannie trasă de cai albi şi colindă pământul în lung şi-n lat pentru a împărţi daruri copiilor.
După ce a murit, Moşul cel bun, a ajuns sus în ceruri de unde priveşte pe pământ să vadă ce fac copiii.
Un înger scrie într-o carte mare tot ce îi dictează moşul despre fiecare copil în parte: dacă s-a rugat, a ascultat părinţii, a învăţat la şcoală, într-un cuvânt faptele bune dar şi cele rele.
În noaptea de Crăciun coboară pe o rază de lună cu tolba plină de daruri până la pământ. Se urcă într-o sănioară care-l poartă pe la casele copiilor.
Pe Moşul cel adevărat de mult nu la văzut nimeni: deoarece Dumnezeu i-a dat harul de a se face nevăzut. El poate intra în casă pe fereastră, prin coşul de fum, pe gaura cheii sau chiar pe uşă. Lasă bradul încărcat cu beteală, beculeţe, daruri, sună din clopoţel, şi iese tiptil fără să fie văzut.
Când aud clinchete de clopoţel, copiii ştiu că Moş Crăciun a sosit cu daruri multe.
În amintirea acestui Moş bun, ziua în care se sărbătoreşte Naşterea Domnului se numeşte Crăciun.
Ziua premergătoare Crăciunului se numeşte Ajun deoarece Moş Ajun a călăuzit pe Sf. Fecioară şi pe Sf. Iosif spre casa lui Moş Crăciun.

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech