Să stăpânim durerea care pe om supune;
Să aşteptăm în pace al soartei ajutor;
Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune
Ce-o să aducă ziua şi anul viitor?

Mâine, poimâine, poate, soarele fericirii
Se va arăta vesel pe orizont senin;
Binele ades vine pe urmele mâhnirii,
Şi o zâmbire dulce după-un amar suspin.

Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte,
Aşa zicea odată copilăria mea;
Şi un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte;
Şi ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia.

Puţine-aş vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,
Zile ce-n veşnicie şi-iau repedele zbor;
Puţine suvenire din ele am plăcute:
A fost numai-n durere varietatea lor!

Dar pe tine, an tânăr, te văz cu mulţumire!
Pe tine te doreşte tot neamul omenesc!
Şi eu sunt mică parte din trista omenire,
Şi eu a ta sosire cu lumea o slăvesc!

Când se născu copilul ce s-aştepta să vie,
Ca să ridice iarăşi pe omul cel căzut,
Un bătrân îl luă în braţe, strigând cu bucurie:
“Sloboade-mă, stăpâne, fiindcă l-am văzut.”

Astfel drepţii ar zice, de ar vedea-mplinite
Câte într-al tău nume ne sunt făgăduite.
O, an prezis atâta, măreţ reformator!
Începi, prefă, răstoarnă şi îmbunătăţează,
Arată semn acelor ce nu voiesc să crează;
Adu fără zăbavă o turmă ş-un păstor.

A lumii temelie se mişcă, se clăteşte,
Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit;
Un duh fierbe în lume, şi omul ce gândeşte
Aleargă către tine, căci vremea a sosit!

Ici umbre de noroade le vezi ocârmuite
De umbra unor pravili călcate, siluite
De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici.
Oricare sentimente înalte, generoase,
Ne par ca nişte basne de povestit, frumoase,
Şi tot entuziasmul izvor de idei mici.

Politica adâncă stă în fanfaronadă,
Şi ştiinţa vieţii în egoism cumplit;
De-a omului mărire nimic nu dă dovadă,
Şi numai despotismul e bine întărit.

An nou! Aştept minunea-ţi ca o cerească lege;
Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege
Va fi tot ca păstorii de care-avem destui,
Atunci… lasă în starea-i bătrâna tiranie,
La darurile tale eu nu simt bucurie,
De-mbunătăţiri rele cât vrei suntem sătui.

Ce bine va aduce o astfel de schimbare?
Şi ce mai rău ar face o stea, un comet mare,
Care să arză globul ş-ai lui locuitori?
Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,
Să ştie de ce mână va fi măcelărită
Şi dacă are unul sau mulţi apăsători?

Eu nu îţi cer în parte nimica pentru mine:
Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc:
Dacă numai asupra-mi nu poţi s-aduci vreun bine,
Eu râz de-a mea durere şi o dispreţuiesc.

După suferiri multe inima se-mpietreşte;
Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de greu;
Răul se face fire, simţirea amorţeşte
Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.

Dar aş vrea să văz ziua pământului vestită,
Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat,
Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită,
Că lumea moştenire-ntâmplărilor s-a dat!

Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,
Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormânt,
Dac-a vieţii-mi triste făclie osândită
S-o-ntuneca, s-ar stinge de-al patimilor vânt,

Pe aripile morţii celei mântuitoare,
Voi părăsi locaşul unde-am nădăjduit;
Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are,
Şi a mea pomenire acelor ce-am iubit.

Popularity: 19% [?]

Un om avînd un armăsar
Îl înhamă la jug
C-o vită de măgar
Şi cu un bou de plug.
Boul fiind sacat,
La un picior rănit,
Măgarul nenvăţat
Şi prea rău nărăvit,
Stăpînul lor, din car,
Striga, plesnea-n zadar;
Calul se asvîrlea,
Dar boul îl oprea,
Măgarul îl lovea,
Şi carul nu mergea.
„Prea rău i-ai potrivit“,
Zice un trecător.
„Eşti foarte amăgit,
Domnule privitor —
Răspunse omul — eu
Lumea am vizitat,
Şi, daca vrei să ştii,
Într-însa am aflat
Multe dregătorii
Tot astfel întocmite ca atelajul meu.“

(„Păcală“, 17 septembrie 1860)

Popularity: 14% [?]

Acesta este ceasul… sau cel puţin soseşte,
Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?
Minuturi fericite sunt oare de pierdut?
Foarte puţine omul în viaţa lui are!
Se auzi un sunet… Să ascult… mi se pare…
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are deloc tăcere;
Totul se mişcă, umblă, dar toate sunt părere;
Vântul, umbra mă-nşeală, când cred a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Şi norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că şi ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită de-asemenea simţire
Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domneşte ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simţitor?

Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânii de mirare
Prin care morţii uită că-n lume au trăit.

Zile nepreţuite ale copilăriei,
Tovarăşi ai vieţii şi fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc!

M-aş duce unde zboară atâtea rândunele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur’le verdeţii ca ele m-aş ivi.
Din loc în loc aş trece în climele străine,
Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine,
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea,
Ca râul fără nume, aş trece neştiut.
Oricât de mic e templul, dar tot îl locuieşte
Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte:

Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut!
morţilor beau uitarea existenţei lor pământene.
Nădăjduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră… cineva parcă vine…
Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?
Dar nu, văd o fiinţă… spre mine-naintează…

Să m-arăt… de vederea-mi ea nu se spăimântează:
Un străin pe aicea sfială ar avea.
Ea păşeşte, ia seama… o aud că şopteşte.
Negreşit e femeie… Ce zice? Mă numeşte!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

Popularity: 16% [?]

Păşeşte lin, o barcă, pe unda adormită!
Respectă al naturii repaos trecător;
Inima mea de zgomot cu totul obosită
Ca la un scump tovarăş se-ncrede l-al tău zbor.

Poartă-mă-n sus, în lături, oriunde vrei şi-ţi place,
Unde te-mpinge vântul, sau unde tu doreşti;
Toate-mi sunt deopotrivă, dacă mă duci în pace,
Dacă cu mulţumire vederea-mi rătăceşti.

Voi cunoaşteţi, o unde, cu câtă bucurie,
De ce sfârşit pornită, cu ce cuget curat,
Barca mea totdeauna pe-a voastră-mpărăţie
Ca-ntre-ale ei cuprinsuri jucând s-a preumblat.

Înghiţiţi pe tâlharii a căror îndrăzneală,
Cu trupuri sângerate, cu morţi vă otrăvesc,
Ce întocmesc comploturi, şi fără de sfială,
Aproape de pierzare, ucideri chibzuiesc.

Însă melancolia, amorul şi plăcerea,
Priimiţi-le vesel ca pe ai voştri fii;
Eu vă cunosc mărirea, eu vă slăvesc puterea,
Când alerg pe-ale voastre mult umede câmpii.

Din rătăcita-mi barcă, ce-o las la întâmplare,
Ochii mei către ceruri uimit îi aţintez;
Seninul lor însuflă sfială şi mirare;
Eu mă rog în tăcere, vărs lacrimi şi mă-ncrez.

“Cerul o să ne-ajute”, zicea a mea iubită.
El până acum tace! Să n-o fi ascultat?
Şi poate frumuseţea a o vedea mâhnită,
Aducându-i drept jertfă suspin neîncetat?

Dacă într-aste ceasuri de vie desfătare
S-ar afla lângă mine… minut dumnezeit!
Viaţa nu stă-n zile, şi eu cu-ncredinţare
Câtă-mi rămâne-aş da-o ş-aş zice: am trăit.

Mergi, mergi, uşoară barcă, în dreptu-acelei stele,
Căreia i-am dat nume… un nume ce slăvesc,
Nume ce-n înfocarea închipuirii mele
Pe strălucita-i frunte îl văz şi îl citesc.

Acolo te opreşte, acolo priveghează,
Cât raza ei asupră-ţi ş-asupră-mi va zâmbi;
Când va pieri cu noaptea, atunci te depărtează,
Şi iar cu noaptea vino la dânsa a privi.

Până când fericirea, atâta aşteptată,
Îmi va răsplăti veacuri trecute cu amar;
Dacă ş-astă nădejde, ca altele-nşelată,
N-o trece ca nădejdea şi n-o fi în zadar!

Popularity: 15% [?]

  Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decît toţi fraţii mai cu osebire,
Dobîndi-n cireadă un post însemnat.

—Un bou în post mare? —- Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntîmplă în orcare loc:
Decît multă minte, ştiu că e mai bine
Şa ai totdauna un dram de noroc.

Aşa d-a vieţei veselă schimbare,
Cum şi de mîndrie boul stăpînit,
Se credea că este decît toţi mai mare,
Că cu dînsul nimeni nu e potrivit.

Viţelul atuncea, plin de bucurie,
Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie:
„Mă duc — zise-ndată — niţel fîn să-i cer.“

Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,
Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
„Acum doarme — zice — nu-l poci supăra.“

— „Acum doarme? ce fel! pentru-ntia dată
După-prînz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu şază ziua niciodată;
Ast somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.“

— „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănînci trînteală;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Priimit în casă daca vrei să fii.“

La o mojicie atîta de mare,
Viţelul răspunde că va aştepta;
Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lîngă el trece, făr-a se uita.

Cu mîhnire toate băiatul le vede,
Însă socoteşte că unchiu-a orbit;
Căci fără-ndoială nu putea a crede
Că buna lui rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,
Să- găsească vreme, la dînsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.

„Boierule — zise — aşteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.“
— „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.
N-am asfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.“

(Ed. 1838)

Popularity: 12% [?]

Dorită odată era a lui soartă,
Pe când altă mână de el îngrijea;
Dar astăzi se stinge, zâmbirea-i e moartă
Şi piede colora ce ochii-ncânta.
Sfârşitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare,
Căci eu pe viaţa-i puneam un preţ mare.

O singură frunză acum mai pluteşte;
Ea plânge atâţia tovarăşi de flori:
Srăină, uitată, de ce mai trăieşte,
De ce, dragă frunză, tu nu poţi să mori?
Când pierzi o fiinţă, obiect de iubire,
O lungă viaţă e nenorocire.

Când florile-acelea în mână-mi căzură,
Favor ce-n credinţă eu n-am meritat,
Trei tinere nimfe pe rând mi-l cerură,
Şi mult se rugară… iar eu… nu l-am dat.
Îmi pare că încă le văz, câte trele,
Jaluze, privindu-l în mâinile mele.

Să vedeţi acuma de-a fost cu putinţă
Acea preţioasă dorinţă s-ascult:
Că lor li se cade, a mea conştiinţă
Îndată mi-o spuse, eu nu gândii mult.
Ca Paris cu poama cea fabuloasă,
Hotărâi buchetul la cea mai frumoasă.

Dar atunci nevoie, atunci greutate.
Să fac osebire în zadar am vrut:
Aşa din trei fluturi cu greu ochiul poate
S-aleagă p-acela ce e mai plăcut;
Aşa trei garoafe p-aceeaşi tulpină,
Rumene şi-nalte domnesc în grădină.

Văzând eu aceasta, îl luai cu mine;
Cu multă-ngrijire acasă l-am dus,
Şi limpede apa şi tot ce e bine
I-am dat, şi silinţa cu dânsul mi-am pus,
Făcând orice poate un om să gândească,
Orcâte o mumă ar şti să găsească.

Zadarnici dorinţe, nimic n-ajutară!
Din ceasul acela nădejdea-am pierdut:
Viaţa la mine îi părea amară,
Ştiind cine-l dete, cine l-a cerut.
Şi galben şi veşted trecu fără veste,
Şi astăzi cenuşă în mâna mea este.

Aşadar sfârşitu-i veni din dorinţă;
Buchet ca acela eu nu mai găsesc!
Cenuşa lui scumpă o ţiu cu credinţă,
Ce-a fost şi ce este adesea gândesc.
Eu sufăr de moartea-i, de-a lui pătimire,
Şi-a florii trecute păstrez pomenire.

Popularity: 12% [?]

Bursucului îi venise rîndul şi el să domnească
Peste un pogon de tufe, în pădurea părintească,
Pe marginea unei ape. Rigatul îi era mic
Şi acei ce îl văzură
Toţi într-o unire zic
Că nu era alt nimic
Decît o miniatură.
Dar riga voiajase,
Şi-n streinătate-aflase
Că un bursuc domnitor,
Ce va să-şi facă un nume
Mare şi faimos în lume,
E neapărat dator
Să ia un tron de mărire,
Să dea porunci pe ostire,
Chiar de n-ar avea soldaţi,
Căci astfel obişnuiesc
Toţi acei care domnesc,
Duci sau regi sau împăraţi.
Aşa el şi slobozi
Patru ordine de zi
Într-acest chip redijate:
„Către armiile noastre de linie şi de mare,
Cavalerii, infanterii şi-artileriei uşoare,
Poruncim… şi celelalte.“
O poruncă din acestea, nu ştiu cum s-a întîmplat,
De vînt a fost aruncată
În ţara învecinată,
Unde domnea leopardul; acest domn s-a îngrijat
Văzînd că bursucul are
Armie aşa de mare;
Spre a fi încă mai sigur, el într-acolo porni
Pe ministru Dinafară, pe vulpe, şi-i porunci
Să saluteze pe prinţul, dar în taină-a spiona
Şi a trage cu urechea, dar mai ales a afla
Cum merg trebile p-acolo, cît e de primejdios
Şi cîtă armie ţine vecinul său cel păros.
Sfîrşindu-se ambasada, vulpea înapoi veni,
Se înfăţîşă la curte, se închină şi vorbi:
„Porunca am împlinit;
Cu ochii-mi le-am văzut toate,
Şi poţi dormi liniştit,
Fără să ai griji deşarte,
Căci toate acele armii de linie şi de mare,
Cavalerii, infanterii şi artilerii uşoare
Nu sînt alt, poţi fi prea sigur, pestriţule împărat,
Decît un soldat pe apă şi o luntre pe uscat.“

Vanitatea e mic viţiu, dar cu bună-ncredinţare,
Ea adesea ne expune la ridicol foarte mare.

Popularity: 12% [?]

Plin de bucurie mare,
Oarecine îmi spunea
C-a vândut din întâmplare
Şi cu un preţ de mirare
Un cal prost ce el avea:
“Căci bietul cumpărător,
Zicea el, s-a înşelat
Şi puţin cunoscător
Orice i-am cerut mi-a dat.”
La acestea ce să-i zic?
Atunci n-am răspuns nimic:
Dar peste puţine zile îl văz, însă furios,
Şi-mi strigă: “Nu ştii, frate, un mişel, un ticălos,
Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nşelat.
Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat;
Cum ţi se pare aceasta?” ­ “Zău, aşa cum mi-a părut
Întâmplarea de deunăzi cu calul ce ai vândut.”

Strigăm şi protestăm tare
Când nedreptatea cercăm,
Dar mulţi urmăm la-ntâmplare
Fapta ce o defăimăm.

Popularity: 11% [?]

Tăcerea e adâncă şi noaptea-ntunecoasă;
Norii ascund vederea înaltelor tării,
Ş-a stelelor de aur mulţime luminoasă
Ce smălţuiau seninul cereştilor câmpii.

Numai religioasa a candelei lumină
Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină,
Lua citit într-o singură silabă.
Luceşte înaintea icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătaţii, mângâitoare rază,
Ea parcă priimeşte şi parcă-nfăţişează,
Rugăciunile noastre stăpânului obştesc!

În minutele-acelea când sufletul gândeşte,
Când omul se coboară în conştiinţa lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimeşte
Frăţeştei ei lumine durerea mea supui.

Câte chinuri ascunse, câte lacrimi vărsate
Au avut-o de martor, şi i-am încredinţat!
Câte dorinţi smerite şi neînfiinţate
Am tăinuit de lume şi ei am arătat!

Dumnezeu ce de faţă pe cruce se arată,
El care-a nedreptăţii e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-nainte-i se va vedea odată
Cel ce nedreptăţeşte cu cel nedreptăţit.

Atunci creştinu-acela, cu fruntea în ţărână,
Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mână,
Umilit ca să-nşale şi blând ucigător,
Tronul dumnezeirii cum va putea să-l vază,
Când la un semn puternic se vor clăti cu groază
Cerurile-aşezate pe polurile lor?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar adâncă odihnă în lume încetează:
Religiosul clopot se leagănă în vânt
Chemând pe credincioşii ce somnu-mpovărează,
Din ale lor locaşuri în locaşul cel sfânt.

Întunecimea nopţii care încă domneşte,
Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind,
Se-mprăştie cu-ncetul, treptat se risipeşte
Şi-n umbra dimineţii se pierde-ngălbenind.

Se desfăşor în ochi-mi minunile zidirii;
Credinţa se deşteaptă în omul rătăcit;
Şi-nalţă a ei rugă cu imnul mulţumirii,
La cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit.

Iar tu, candelă sfântă, a căreia vedere
Îmi aduce aminte atâtea năluciri,
Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere,
Vei şti deopotrivă şi fapte şi gândiri.

Voi alerga la tine în dureri şi necazuri,
De oameni şi de soartă când voi fi apăsat:
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.

Popularity: 11% [?]