Din turmă lupul sur o oaie au răpit.
În codru s-au ascuns
Şi pe mâncat s-au pus.
Iar şoarecul au mirosit
Aproape de mâncare;

Din borticica lui cu pază au ieşit,
S-au furişat prin frunzişoare,
Şi tocmai de sub lup furând o fărmătură,
Ţuşti! iute-n crăpătură.
Iar lupul au pornit un răcnet foarte mare,
Urlând: “Săriţi! Tâlharii!”

Asemenea s-au întâmplat
În târg o întâmplare:

De la jăcuitor tălharii au furat
O pungă cu parale,
Iar el la ceastie îndat-au reclamat.

Popularity: 10% [?]

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.

Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace.

Popularity: 11% [?]

Rămâi sănătos, vecine!
A zis lupul către cuc.
Aceste ţări de rău pline
Le părăsesc şi mă duc.
Nu mai pot trăi aice,
De om, câine prigonit.
În Arcadia, ferice!
Este codru de trăit.
Unde aurita vreme
Împărăţeşte deplin,
Unde lupul nu se teme
De năpăstile ce-i vin.
Acolo nu sunt războaie,
Toţi în pace vieţuiesc:
Omul este blând ca oaie,
Iar câinii nici hămăiesc.
- Cale bună, măi vecine!
Dar te rog, să-mi spui curat:
Năravul nu-ţi iei cu tine?
Şi colţii ai lepădat?
- Să-i lepăd? Da’ cum se poate?
- Apoi ţine minte, frate,
Că la viitoarea iarnă
Ai să rămâi fără blană.
Şi aşa s-a întâmplat,
Precum cucul i-a cântat.

Între oameni iar sunt unii
Cu colţi de lup înzestraţi:
Ori în care parte-a lumii,
Ei vor fi tot ne-mpăcaţi.

Popularity: 12% [?]

Întru un templu idolesc,
Era un zeu de lemn cu dar proorocesc;
El sfaturi şi poveţe la tot poporul da:
Pentru aceasta sta
În aur şi argint, spre slavă ferecat,
De jertfe-mpresurat,
De ruge asurzit
Şi de miroazme-năduşit.
Toţi în oracolul credea, fără-ndoială.
Dar deodată, vai! ce lucru de sminteală!
Oracolul slăvit
Cu totul s-au schimbat şi s-au nimicnicit.
În loc de adevăr, el tot minciuni croia
La cei ce mângâieri sau sfaturi îi cerea.
Iar pricina era:
Că-n zeul cel deşert un jertfitor intra
Şi, de avea el minte,
Apoi oracolul rostea cereşti cuvinte.
Dar când intra în zeu
Vreunul nătărău,
Atuncea vai de cei
Ce mai credeau în zei.

Popularity: 12% [?]

Un om poznaş au fost schimbat
Vro trei femei cu cununii,
Fiind tustrele încă vii.
Dar acolo era un aspru împărat,
La care, cum au mers asemene ştiinţă,
Au şi găsit de cuviinţă
Ca pentru aşa faptă,
Pe om să-l dea sub judecată;
Iar spre mai aspră înfrânare,
Judecătorilor au pus el înainte
Să fie cu luare-aminte
Şi să închipuiască pedeapsa cea mai mare
Unei asemene de pildă rea urmare;
Că la de împotrivă, el hotărât era
Pe toţi a-i spânzura.
(Asemene un împărat
Nici pe la noi n-ar fi stricat.)
Judecătorii văd că nu-i de şuguit;
Să hotărască drept ei mult s-au sârguit,
Şi numai Dumnezeu de sus i-au luminat,
Căci socotinţa lor aceasta au urmat:
Ca omului să dea femeile tustrele,
Îndatorându-se de a trăi cu ele.
Norodul însă s-au mirat
Pentru asemene prea slabă hotărâre,
Şi sigur toţi au aşteptat,
Pe vrun judecător să vadă spânzurat.
Dar n-au trecut nici patru zile
Şi s-au împrăştiet prin ţară auzire:
Că cel cu trei femei bărbat,
De răul lor s-au spânzurat,
Şi de atunci în acea ţară,
Cu trei mai nime nu se-nsoară.

Popularity: 7% [?]

Cucoşul, ştiţi prea bine, că are însuşire
De a ne da de ştire
Prefacerile zilei ş-a timpului schimbări.
El, făr-a se supune
La reguli şi cercări,
Când adevărul spune,
E ca un fabulist;
Iar când arată timpul e cam naturalist.
Ştiu dar că la o moară, cucoşul prin cântare
Morarului da veste la vreme de mâncare.
Însă-ntr-o zi, când moara umbla mereu vuind,
Şi unda zgomotoasă, în roţi cu-a sa iuţime
Izbea din înălţime
În aer spumegând,
Morarul simţea foame. Deci iese el din moară
Şi vede cum cucoşul, sărind pe-o grindişoară,
În pene se umfla,
Din gât se încorda,
Ş-apoi, căscându-şi pliscul, se pare că cânta.
Însă a lui cântare, de vuiet mistuită,
Era neauzită.
Morarul trist se duse în moară, aşteptând
S-audă mai degrabă cucoşul său cântând.
Aşteaptă, măi morare,
C-aşa-i şi-n lumea mare:
Când relele năravuri vuiesc neîncetat,
Atuncea adevărul nu este ascultat.

Popularity: 8% [?]

Arvinte coatele au ros la antereu,
Dar n-au stat mult să socotească;
Ci singur el, mereu
Se puse să-l cârpească.
Iar pentru petici de cârpit
Din mâneci au tăiat ca o a patra parte
Şi antereul l-au gătit
Cu mânecile prea scurtate,
Încât oricare le vedea,
De dâns râdea.
Văzând aceasta el, au zis în gândul său:
“Lăsaţi, că doar nu sunt aşa de nătărău,
Vreun lucru mare nu-i
Să-mi tai eu poalele de pe la antereu
Şi mânecile să le pui
Mai lungi decât era”.
Au zis şi au făcut.
Dar lumea se mira
Că antereul lui era acum prea scurt,
Şi nu asemăna nici cu un bun mintean.
Se-ntâmplă şi boieri de neam
Care-ncurcând averea lor,
Tot cu aceeaşi minte,
Să o îndrepte vor
Şi fac ca şi Arvinte.

Popularity: 7% [?]

— Sunt liberă, am dreptul,
O cârtiţă zicea,
Pe sub pământ cu-ncetul,
Să scurm cât mi-ar plăcea.
Şi cine poate oare de mine să se lege,
Când eu mă cred în lege?
Prefac în ţărnă neagră pământul sănătos
Şi-l fac moşinoios…
— Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură,
Neîmpăcată ură
Asupra tuturor ca tine vietăţi,
Ce zac în răutăţi.
Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă,
Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori;
Văd iarăşi o grădină de frumuseţi cuprinsă,
Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori.
Şi pentru ce tu oare nu scormoleşti gunoaie,
Ca să lucrezi în ele cât vrei la moşinoaie,
Iar nu pământ curat:
Cunoaşte dar, că duşman îţi sunt neîmpăcat…
După aşa cuvinte, ariciul iată, vede
Un moşinoi mişcând;
Cu armele-i întinse la dânsul se repede
Şi cârtiţa mi-o scoate abia, abia suflând.
— A! Îmi căzuşi pe ace,
Ariciul ei îi zice, — socot că te-am pătruns? —
— Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face.
Oftând ea a răspuns.
— Ei fie! astă dată te las în bună pace,
Ariciul îi rosteşte, dar iată-ţi hotărăsc
Să spui la ale tale: ce-i bun să nu atace!
Sunt publicişti pe lume ce purure cârtesc.
(Şi fabula aceasta chiar lor o dăruiesc).
Ei cred că au dreptate pe orice om s-atace,
Încât lor nu le place:
Dar totuşi câteodată ariciul îşi găsesc.

Popularity: 7% [?]

Greierul în desfătare,
Tecând vara cu cântare,
Deodată se trezeşte
Că afară viscoleşte,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Şi se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân’ la primăvară.
Furnica l-a ascultat,
Dar aşa l-a întrebat:
- Vara, când eu adunam,
Tu ce făceai?
- Eu cântam
În petrecere cu toţi.
- Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poţi,
Iar la vară fă ca mine.

Popularity: 9% [?]