Eliza

Autor : Grigore Alexandrescu

Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea?
Pe ce ţărmuri răsare, ce loc îi e plăcut?
E veche ca pământul, împodobeşte firea,
De mult, sau deodată cu tine s-a născut?

Am cătat-o-n pustiuri, am cătat-o în lume,
Am cătat-o pe dealuri, pe munţi şi pe câmpii;
Am cătat-o-n deşertul eho al unui nume,
Pe valurile mării, în titluri, bogăţii.

Zadarnică silinţă! Fericirea s-ascunde;
Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc;
O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde:
Te întâlnii, iubită, şi-n ochii-ţi o găsesc!

Vedeţi aceste locuri, aceste stânci râpoase?
Vedeţi pământu-acesta detot nelocuit?
Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!
Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.

Eliza e viaţa ce toate-nsufleţeşte;
Zâmbirea-i e cerească, privirea ei Amor;
A ei dulce suflare ăst aer bălsămeşte,
Şi graţiile-ntr-însa văd o tânără sor.

Dacă ar fi pământul în vechea simplitate,
Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit,
Frumoasă,-mpodobită cu darurile toate,
Şi nobila-i icoană în unde şi-a privit:

Negreşit că Eliza de sine încântată,
Văzându-şi în fântână atâtea frumuseţi,
Tovarăşelor sale: ,,Veniţi, le-ar zice-ndată,
În crěstalul acesta minune să vedeţi.

Voi sunteţi prea plăcute, şi dulcea-vă privire
Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult;
Dar vaz colo în apă un lucru peste fire,
Un chip care vă-ntrece, şi-mi place şi mai mult!”

Până nu o văzusem, pân-a nu o cunoaşte,
Eram de nopţi, de zile, de toate dezgustat.
Vremea ce-acuma zboară părea că se târaşte,
Anii, ca o povară grozavă de purtat!

Vântu-mi părea suflare zadarnică şi rece,
Cerul ca o câmpie de care sunt sătul,
Eho numai un sunet ce fără folos trece,
Aurora o rază privită îndestul.

Ziceam: O zi ca alta, şi tot acelaşi soare!
În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.
Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare,
Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.

Aurora, o nimfă de soare prea iubită,
Se deşteaptă şi-n aer alunecă zâmbind,
De cele dintâi ceasuri, de-ai săi fii ocolită,
La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind.

Zefirul, o fiinţă de bine făcătoare,
Care către cer duce suspinuri omeneşti;
Eho, o zeitate la chinuri simţitoare,
Ce repetează glasul acelei ce slăveşti.

Când tăcerea Elizei îmi spune-a ei iubire,
Când mâna ei mă strânge, când ochii-i îmi vorbesc;
Când lângă ea uit lumea şi nu mai am simţire,
Decât pentru minutul în care o privesc,

Zic: ,,Viaţa este scurtă şi fericirea trece:
Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor:
Dacă iubirea noastră e s-aibă sfârşit rece,
De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?”



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech