Mierla şi bufniţa

Autor : Grigore Alexandrescu

Într-o pădure deasă, de cetăţi depărtată,
Mierla se-ntîlni seara cu bufniţa umflată.
„Prietenă — îi zise — ţi-aş face o-ntrebare,
Daca a mea-ndrăzneală n-aduce supărare.
Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu-ţi e plăcută,
De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută?
Nu cunoşti, cum se vede, razele dimineţei,
Dulceaţa primăverei, plăcerile vieţei.
Poate eşti ruşinoasă, şi crezi că nu cînţi bine:
Dar eu şi alte păsări mai vrednici decît mine
Îţi vom da-nvăţătură, şi vom pune silinţă
Să-ţi mai supţiem glasul cît va fi prin putinţă.
Vino mîine la mine să mergem la plimbare,
Ca să faci cunoştinţă cu o privighitoare.“
Bufniţa îi răspunse: „Îţi mulţumesc, iubită,
Eu cu soarele vostru nu sînt obicinuită;
Îmi supără vederea. Lumea o să mă vază,
Însă, cînd m-oi deprinde cu a luminei rază.“
Mulţi zic că neamul nostru nu este încă-n stare,
Ca altele, să facă cercări de-naintare,
Că-nvăţătur-adîncă, idei, filosofie
Sînt prea vătămătoare l-a lui copilărie,
Declamaţia-aceasta, pompoasă, îngîmfată,
De vreţi, poate să fie despoţilor iertată:
Numai lor le e bună a unui neam orbire,
Căci nu-l lasă să-şi vază a sa nenorocire:
Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară,
Sau e o nerozie, sau este o ocară.
Noi le-am putea răspunde puţinele cuvinte
Bufniţei adresate de mierla cea cuminte:
„Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină,
Daca măcar cercare tu nu faci vreodată
Să scoţi cel puţin capu din noaptea-ntunecată,
Apoi cum t-ei deprinde cu soare, cu lumină?“(Ed. 1842)



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech