Viaţa câmpenească

Autor : Grigore Alexandrescu

Aşa, simpla vieţuire
Eu ştiu să o preţuiesc
Şi de acea fericire
Voi bucuros să-ţi vorbesc.
Dar florile şi verdeaţa,
Apusul şi dimineaţa,
Şi fluierul câmpenesc,
Cu patimi, cu chinuri grele,
Cu starea inimii mele,
Nicicum nu se potrivesc.
Departe de-acele locuri,

Ce poate m-ar fi-nsuflat,
De ţărăneştile jocuri
Ce-adesea m-au încântat,
Cuprins de nemulţumire,
De grijă şi de mâhnire,
De soarta mea ocolit,
În rele ce mă-mpresoară,
Ce gânduri, idei omoară,
Duhul îşi pierde puterea:
E greu să descrii plăcerea,
Când sufletul e mâhnit.
Însă a mea mulţumire

Pentru a ta găzduire
Eu tot nu o pot uita,
Şi cât va sta prin putinţă
Voi pune a mea silinţă
Adevăru-a imita;
Măcar în vorbele mele
Să pot să găsesc vopsele,
Să ştiu să-ntrebuinţez
Culorile osebite,
Tonurile felurite,
Care stilu-nsufleţez;
S-arăt atâta simţire,
Câtă simţeam mulţumire,
Când dulcea serii răcoare
În preajmă-mi se întindea,
Şi patimi sfâşietoare,
Ca aburi din lac, din mare
Deşertul mi le-absorbea.
Cuprinsul, unde odată

Împreună-am vieţuit,
Şi plăcerea-adevărată
Zilele mi-a îndulcit,
Este un câmp lat, ce are
De vechi şi fireşti hotare
Un mal către răsărit,
Iar către apus o apă,
Ce saduri, grădini adapă,
Ce udă ţărmul setos,
Şi-n ramuri multe-mpărţită
Curge mândră, liniştită,
Pe patu-i cel nisipos.
Casa pe-o muche clădită

Singură câmpul domnind,
De umbră neocolită,
O vezi în aer albind.
Să zic că a ei zidire
E lucru cu osebire,
Că e de-o arhitectură
Cap d-operă în natură,
Deloc nu mi-ar părea greu:
Însă această minciună,
Deşi îndestul de bună,
Apasă cugetul meu.
Aşadar, iau îndrăzneală
Şi spui că adevărat
N-are nimic de mirat.
Dar are, fără-ndoială,
Tot ce e neapărat.
Spre patru părţi ale lumii

Patru ferestre privesc,
Şi dacă pe tonul glumei
Slobod îmi e să vorbesc,
Al lor număr, micşorime,
Cu a casei înălţime
Atât nu se învoiesc,
Încât ochiul ce le vede
Cu lesnire poate crede
Că se plătea altădată
Vreo dajdie însemnată
Sub nume de ferestrit;
Măcar că nu mi se pare
Nici undeva am citit,
Că la vreo întâmplare
Nobilii să fi plătit.
Astfel de năravuri proaste,
Dacă vreodată-au fost,
N-au putut fi ale noastre,
Ci-ale norodului prost.
Numai el singur plăteşte,
Fiind mai obişnuit;
Iar de ce, nici se vorbeşte:
Păcatul ar fi cumplit.
Pricina e delicată,
Şi prea puţin câştigăm,
La mulţimea nensemnată,
Adevărul s-aruncăm.
Dar în vorbă neplăcută

Ca să nu ne încurcăm,
Şi ca nu, din întâmplare,
S-aduc la mulţi supărare,
Descrierea începută,
Mai bine să o urmăm.

Aproape de casă-ndată,
Spre miazănoapte s-arată
O biserică smerită,
Un templu dumnezeiesc,
Unde muncitorul vine
Prinoasele să-şi închine;
Unde ruga umilită,
Ca tămâia cea sfinţită
Este la cer priimită
De părintele obştesc.
Tot către această parte,
Un sat puţin însemnat
În două rânduri se-mparte,
Pe linie aşezat.
Poezii şi proză
În vale se văd desişuri,
Saduri, livezi, alunişuri,
Pe urmă ochiul zăreşte
Un deal ce se prelungeşte
Verde şi împestriţat.
Coastele-i sunt învelite
De vii, de semănături,
De ţarine felurite,
De crânguri şi de păduri.
Munţii mai în depărtare
Se văd ca tulbure nor;
Vara le e la picioare
Şi iarna pe fruntea lor.
Iată, după-a mea părere,

Locul atâta dorit,
Unde zile de plăcere,
Zile scumpe am trăit.
Frumoasă singurătate,
Bunurile-adevărate
În sânul tău le-am simţit,
Pace, linişte, viaţă,
Toate-acolo mă-nsoţea,
Şi din orice dimineaţă
Mulţumirea se năştea.
Dacă vreo cugetare
C-o umbră de întristare
Fruntea mea acoperea,
Uşoara-i întipărire,
Ca cercul acel subţire,
Ce-aţâţă din întâmplare
Pe-o undă nemişcătoare
Un vânt cu lină suflare,
Trecea, se pierdea de sine,
Ş-al firii glas simţitor,
Şi ideile senine
Luau iarăşi cursul lor.
Adeseori pe câmpie

Departe mă rătăceam,
Adesea cu bucurie
În dulci gânduri mă pierdeam.
Simboluri de tinereţe,
Fluturi cu vesele feţe
Privirea mea o trăgea:
Pe iarbă în depărtare
Fluturele părea floare;
Dar când umbletu-mi simţea,
Insectele-amăgitoare
Se-nălţau, găseau scăpare
Aripile-şi scuturând;
Şi eu c-o dulce mirare
Vedeam florile zburând.

Nori deşi, negri, câteodată
Cerul îl întuneca,
Şi ploaia-n ei adunată
Pe câmpia-nsetoşată
În torente se vărsa;
Apoi razele-i robite
Soarele-ncet desfăcând,
Şi-n munţi, valuri aurite
Norii umezi prefăcând,
C-o privire-nflăcărată
Lumea el o cuprindea,
Şi o mreajă purpurată
Peste dealuri întindea.
Când acea stea arzătoare,

Aproape de-al ei sfinţit,
Părea a da sărutare
Pământului ce-a-ncălzit,
Şi, mai întorcând o rază
Ca zâmbet prietenesc,
Sta un minut să o vază
Ochii care o doresc;
Ochii acei pentru care
Este cel din urmă soare
Ce ei poate mai privesc;
Supus la acea uimire,
L-acea adâncă simţire,
Care sub ceruri senine
Seara aduce cu sine,
Slobod de griji, de dorinţe,
În cugetu-mi mulţumit,
Slăvind o-naltă putere,
Eu ascultam în tăcere
Al multor mii de fiinţe
Concertul nemărginit.
Şi când luna-argintuită,

Albind iarba de pe vale,
Ieşea plină, ocolită
De stelele curţii sale,
Pe dealurile râpoase,
Stam, mă opream să privesc
Cerurile semănate
De globuri nenumărate,
Care, făclii luminoase,
În umbra nopţii lucesc.
Prin aluniş sufla vântul,

Frunza uşor clătina,
Nucii bătrâni ca pământul
De-a lungul se desina;
Unda cea armonioasă
A unui ascuns izvor,
Ca o şoaptă amoroasă
S-auzea în preajma lor.
Curmând adânca tăcere
A câmpului liniştit,
Un glas cânta cu plăcere
Un cântec obişnuit.
Ăst glas, această câmpie,
Noaptea care mă-nvelea
Gândiri de melancolie
În inimă-mi învia,
Şi florile tinereţii,
Visuri, nădejdi, amăgiri,
Acea ghirlandă-a vieţii
Ţesută de năluciri,
Care, câte una-una,
Treptat s-au desfiinţat,
Ca frunzele ce furtuna
De verzi le-a smuls, le-a uscat,
Mi s-arăta înainte;
Cu gândul mă întorceam
La locurile dorite,
În valea ce-atât iubeam.
Vedeam livada, grădina,
Poteca ce des călcam,
Părul înalt şi tulpina
Unde copil mă jucam.
Astfel în ţări depărtate,
Unde străin te numeşti,
De-auzi pe neaşteptate
Limba care o doreşti,
Limba acea părintească,
În care tu te gândeai,
Ce-n vârsta copilărească
Cu maică-ta o vorbeai,
Oricât de urâtă fie,
Aspră, grea la auzit,
Se naşte o bucurie
Un ce neobişnuit,
O simţire vie-adâncă
În sufletu-ţi rătăcit,
Şi crezi că te afli încă
În ţara ce-ai părăsit.
A! dacă o provedinţă

Asupra mea ar privi,
Dacă smerita-mi dorinţă
Soarta o ar împlini,
Departe de-ai tiraniei
Tovarăşi nelegiuiţi,
De cursele vicleniei
De oameni neomeniţi,
De tot ce se crede mare
În fapte ce necinstesc,
De zâmbete protectoare,
Care le nesocotesc,
Uitând acea zeitate
Care-n zgomotosu-i zbor
Staturilor înălţate
Le suflă căderea lor,
La câmp, locaş de plăcere,
Eu mulţumit aş trăi,
Liniştit şi în tăcere,
Ziua mea aş împlini.
La binele ce îmi place,
Şi neamului meu doresc,
Pe voi câţi puteţi a-l face
Aş cerca să vă pornesc:
Aş pune mica mea parte,
Silinţa-vă lăudând,
Isprava nu prea departe,
Bună, dreaptă arătând,
V-aş arăta răsplătirea.
Ş-un înger ajutător,
Şi cinstea, şi mulţumirea
Ce inimile aprinde;
Iar celuia ce se vinde,
Un trăsnet răzbunător.

(Dlui V. G. C.)



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech