Cioc! Cioc! Cioc!

Autor : Poezii pentru Copii

Şi păsările se înţeleg între ele. Poate nu mă veţi crede, dar eu ştiu lucrurile astea de la gaiţa mea, care, fiindcă am învăţat-o să vorbească, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. Dacă, spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit aşa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă povaţă puilor ei: “Nu când nu sunt eu cu voi”. “Ia! pisica”. O vrabie ciripeşte pe ogoare, ţie puţin îţi pasă. Şi ei, biata, i-a sărit inima din loc: “Uliul”. În nopţile cu lună asculţi privighetoarea – te încântă; ajungi să crezi că pentru tine îşi varsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuieşti că-şi plânge numai dragostea ei.
Aşa, mulţumită gaiţei mele, am ascultat, dăunăzi, o convorbire între un măcăleandru şi un scatiu. Să vă spun:
“Cioc! Cioc! Cioc!” se aude de departe. Măcăleandru zice:
– E ciocănitoarea!
– Ciocănitoarea, răspunde scatiul, ce-o fi căutând mereu?
– Caută veveriţa, îi răspunde măcăleandrul.
– Veveriţa? de ce?
– Urâţi îmi mai sunteţi voi, scatiii, că nu ştiţi nimic. Nu-i cunoşti povestea? Să ţi-o spun!
– Demult, m-asculţi scatiule? începe măcăleandru, demult tare, la-nceput, pe când oamenii erau puţini de tot şi poamele şi mai puţine, veveriţa a dat într-o bună zi peste un pom ciudat, cu roada rotundă, tare, dar cu miezul dulce şi gustos. Dăduse peste un alun. I-au plăcut alunele şi, vezi, fiinţă prevăzătoare, să nu mai păţească cum o păţise când rosese o iarnă întreagă coaja copacilor, ca să se hrănească, ce i-a venit în gând? Să strângă alune. Şi a umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa, făcea planuri mari, să nu se mai mişte toată iarna din căsuţa ei, nici cu vârful botului să nu miroasă viforniţa, când într-o bună dimineaţă, se zgârie la un picior într-o coajă. Caută. Coajă de alună! Dar de unde? că ea nici nu se atinsese încă de alunele strânse. Cercetează. Un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veveriţa, dar s-a şi minunat. S-a dus la pândă ca să prindă pe hoţ. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu copacul, şi a aşteptat. Ce era? Ciocănitoarea, cum o vezi, sări ici, vâră-te colea, dă de scorbură, în scorbură de alune, şi cum e iscusită, a înţeles că în alune trebuie să fie ceva. Craţ! iacă miezul. Bun! Craţ! craţ! craţ! s-a pus pe mâncat.
Din ziua aceea venea în fiecare amiază să-şi ia prânzul. În dimineaţa când o pândea veveriţa, a venit tot aşa zglobie, dar abia intră în scorbură că veveriţa se repezi şi o prinse de coadă. Ciocănitoarea voi s-o zbughească afară, dar veveriţa se repezişi oprinse de coadă. Dă-i în sus, dă-i în jos, lasă coada, ca şopârla în laba veveriţei, şi pe ici ţi-i drum. Mai târziu, când i-a mai venit inima la loc, şi s-a văzut fără coadă s-a întors la veveriţă să se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbură, şi smerită, a bătut cu ciocul: Cioc! Cioc! Cioc! Dar veveriţa îşi mutase culcuşul! De atunci mereu ciocăneşte la fiecare copac, dar nici că dă de răspuns.
– Şi de atunci, întreabă scatiul, n-are ciocănitoarea coadă?

Opera Apartinand Poezii pentru Copii | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech