Noaptea de august

Autor : Alexandru Macedonski

Atâta ştiu, că era noapte, dar nu şi veacul când era…
Terasa de granit înaltă părea-n lumină că pluteşte
Şi pe un cântec de teorbă că urcă şi se-nsufleţeşte,
Pe când mai jos nedesluşirea unui oraş se resfira
Treptat mai ştearsă şi mai stinsă, pe când, în sus,
fără-ncetare

Curgea o-ntreagă adâncime şi se lărgea o-ntinsă mare,
O mare ce, neţărmurită, se tot ducea cu gând cu tot,
Sub înserarea viorie şi înstelarea-nfloritoare,
Când spre-o planetă, când spre alta, şi dintr-un soare
spre alt soare…

Ş-atâta ştiu: că era noapte, şi ca să ştiu mai mult nu pot,
Decât c-acea terasă albă şi largul cântec de teorbă
Erau şi zbor nebun de aripi, erau şi zbor de-naltă vorbă,
Dar spre-a cuprinde clipa de-aur n-a fost Parnas şi nici Olimp,

Şi de-a fost ieri, sau cine ştie în ce trecut de loc şi timp,
Se desprindeau din armonia ce depărta de ea pământul,
Priceperi ce-n eternitate îşi împingeau mereu avântul,
Şi ce spirale nesfârşite, nălţimea nu-şi mai măsurau
Neprăvălindu-şi-o vreodată nici chiar atunci când coborau.
Şi hotărând că-n tot ce este nu e nimic decât cuvântul,
Căci singur el mişcare sfântă, în orice parte să-l trimeţi
Fiinţă dă oricând voinţei, schimbând-o-n sori şi în planeţi;
Sau pestetot fluidizând-o în proteismul cugetării,
Ce poartă timpul, ca şi locul în revărsările mişcării,
Şi ce din ea destăinuieşte colori şi forme şi simţiri,
Alcătuind chiar vecinicia prin nencetatele-i clădiri
Căci vecinicia ce nu-ncepe şi nu sfârşeşte niciodată
Se zămisleşte-n toată clipa printr-o zidire nencetată.

Dar punţi de stele peste-abisuri muiau adâncu-n strălucire
Şi se simţea că-n orice parte e Dumnezeu, că-n orice parte
Aceeaşi viaţă neînvinsă îşi duce valul mai departe.
Că sori ce n-ar fi din lumină pentru privirile-omeneşti
Mai sus azvârl-această viaţă ce-n veci de-a noastră se
desparte,

Că forme care n-ar fi forme trăiesc sub alte bolţi cereşti,
Că ochi privesc din orice goluri, dar că nu-ncap în orice minte
Pe când nemărginirea-ntreagă e o-ncâlcire de cuvinte
Cu tâlcu-n repedea schimbare a trecătoarelor clipiri
Şi că e-ntotdeauna altul ce minte-n veci şi-n veci nu minte,
Că-şi potriveşte înţelesul pe-orice vârtej de-nsufleţiri
Şi fie că priveam abisul, şi fie că priveam pământul,
Răpit de-aceeaşi adâncime, sporit simţeam că mi-e avântul.
Urcam spre culmea Prea Tăriei — eram pe sânul Prea Tăriei
Şi noaptea se urca cu mine spre culmea vecinicei lumini.

Cu chei de aur deschisesem porţi ce pe veci păreau închise,
Pe Isis nudă o scosesem din cupa florilor de crini
Din taina sfântă a mişcării înţelegeam pe Dumnezeu,
Căci o trăiam în întregime trăind pe-a sufletului meu,
Ghiceam în pulberea de aştri nenumărate oşti de îngeri,
Iar bucurii ce au să vie se desprindeau din orice plângeri,
Ştiam că Dumnezeu e vecinic şi vecinic mă simţeam şi eu.

Opera Apartinand Alexandru Macedonski | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech