Ocnele

Autor : Alexandru Macedonski

Guri deschise-n vârf de stâncă, galerii nemăsurate,
Bolţi al căror arc se pierde într-un haos neguros,
Astfel se deschid sub munte ocnele înfricoşate,
Cel de pentru vecinicie loc de muncă fioros!
Aci fumurile lumii nu pot să se mai scoboare,
Şi nici vaiete, nici lacrimi nu pot să reurce-afar’,
Iar pe ceruri de-arde încă binefăcătorul soare,
Pentru cei ce sunt năuntru străluceşte în zadar!
Scările în lungi spirale tremură ş-abia te poartă,
Pasul ţi se-mpleticeşte, spiritul e-ncremenit;
De te uiţi în jos pe gură, ca l-a Iadurilor poartă,
La privire ţi s-arată un abis nemărginit!
Sute de lumânărele licăresc înnegurate,
Şi din fundul ce-ngrozeşte străbătând, pare că-ţi zic,
C-aci, una lângă alta, zac fiinţe vinovate,
Cu victime înfierate de destinul inamic!
Însă dacă chiar lumina până sus abia pătrunde,
Zgomotul abia s-aude ca un vuiet subteran,
Şi multiplele ciocane căror stânca le răspunde
Cad p-al sării stei de piatră şi recad c-un murmur van.

Eu m-am coborât în ele plin de-a lor imensă taină
Şi ca într-un vis fantastic le-am parcurs şi le-am văzut,
Catacombe îmbrăcate într-a negurilor haină,
Cum îşi prelungesc reţeaua pe sub muntele tăcut.
Zgomotul de voci confuze pare ş-azi că-l aud încă
Câte inimi sfărâmate, Dumnezeule,-am văzut!
Câte chipuri sigilate de o suferinţă-adâncă,
Umbre searbăde şi triste pe la ochi-mi n-au trecut!
Am văzut şi tinereţea în deplina-i bărbăţie,
Cu suavele ei forme şi cu muşchii ei de fier,
Cu privirea ei în care arde-o stea de poezie,
Ridicând de disperare pumni nemernici către cer!
În zadar sunt însă toate. Cel ce intr-aci o dată,
Vinovat, sau poate numai, dus de un destin barbar,
Inimă, putere, viaţă, să-şi zdrobească singur cată,
Şi să lase-orice speranţă pentru vecinicie-afar’!
Am văzut şi bătrâneţea de ani mulţi în două frântă,
Cu o mână tremurândă ridicând greul ciocan
Cum îşi plimbă împrejuru-i ochii care te-nspăimântă.
Ochi în care nu mai arde nici-un simţământ uman!

Am văzut… şi-n taină sfântă întrebatu-m-am atunce,
Ce sunt oare-acele umbre şi de ce sunt ele-aci?
Într-a ocnelor urgie cine-n drept e să le-arunce?
Şi pe-a răului cărare cin’ le-a-mpins a rătăci?
Ce?… Se naşte omu-ntr-însul cu a răului menire?
Merge el ca să omoare numai pentru-a omorî?
Ce?… Tâlhar te-aţii la drumuri pentru gustul de răpire?
Ce?… N-aştepţi până ce foamea vine a te doborî?
Ce?… Eşti vinovat când iarna se coboară să te-ngheţe,
Fără s-aibi o bucătură, tu, nici copilaşii tăi?
Ce?… N-omori şi-i laşi să moară, pe când pot să se răsfeţe
Într-a banului orgie bogătaşii nătărăi?
Dar ce drept mai mult ca ţie le-a dat Dumnezeu sub soare?
Pentru dânşii-a făcut numai ca pământul să dea rod?
Îmi iei pâinea, — îmi iei viaţa, şi îmi ceri să nu te-omoare?
Eşti bogat, dar din spinarea bietului popor nerod!
Vai! Ce-am convenit cu toţii a numi societate,
Mult mai demnă ca tâlharii e de-acest cumplit locaş!
Statul e o ficţiune, iar dreptatea, strâmbătate,
Care duce omenirea dintr-un hop într-un făgaş!
Am văzut… Şi taina sfântă ce deplin mă cuprinsese
Îşi luă spre ceruri zborul părăsindu-mă-ngrozit…
Bolţile lung vuvuiră, facla-n mâini mi se stinsese,
Farmecu-ncetă, ş-afară, fără veste, m-am trezit!

Opera Apartinand Alexandru Macedonski | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech