Scrisoare cătră un bătrân

Autor : Alexandru Vlahuţă

Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să ştie,
Şi a şti să-l porţi e poate cea mai grea filozofie.
Vremea, ce zbârceşte faţa, netezeşte judecata.
Pentru orice-ncreţitură, mintea trebui să-şi ia plata.
Şi pleoapă de pleoapă când s-apropie-n afară,
Atunci ochiul cel lăuntric vede lumea mult mai clară.
Ah, şi mari lucruri grăieşte gura pregătitei groape,
Şi-nţelept trebui să fie cine stă de ea aproape!

Iată ce gândesc când trece un bătrân pe lângă mine,
Şi când văd pe faţa-i blândă ieroglifele divine,
Ce-a săpat, în treacăt vremea, ca pe-o obeliscă vie!
Mi se pare că într-însul văd un zeu:
Ah, cine ştie
Ce-o fi clocotind în lumea strânsă în bătrânu-i creier,
Şi ce-o fi târând cu sine furtunosul lui cutrier!
Câte visuri izbândite! Câte visuri sfărămate!
Grămădire colosală ici ruine de palate;
Dincolo în codru-n doliu, şi sub el un vraf de scrum.
Într-un colţ trântit se vaită dorul, abătut din drum.
Câte cuiburi goale! Câte, câte falnice porniri
Şi iluzii aurite, prefăcute-n amintiri!

Cum să nu te-nchini în faţa unui astfel de colos!
Şi-n genunchi de admirare să nu-i dai smerit prinos,
Ştiind că până-ntr-amurgul gârbovitei bătrâneţi
El a răbdat vijelia nestatornicei vieţi!

Tot aşa gândeam de tine când văzutu-te-am întăi,
Pân-a nu şti ce acopăr prefăcuţii ochi ai tăi.
Azi, când te cunosc, ce cuget, de voieşti să ştii, ascultă:

E ciudat s-auzi o gură-mbătrânită că insultă.
E ciudat să vezi moşneagul hărţăgos cătând pricină
Lumii şi batjocorind-o, chiar când ea ar fi de vină.
E ciudat să vezi pe capu-i părul alb că se zburleşte.
Răutatea şi mânia pe bătrân cumplit mânjeşte,
Gura lor e pentru sfaturi, nu pentru ocări!
Ce-ai zice
Pe bătrânul cel din ceruri să-l vezi pogorât aice,
Şi din vecinica-i răbdare să-l vezi ca pe-un om de rând,
Mânios, zvârlind cu pietre după noi, şi înjurând?…
Nu-i aşa, că toată slava i-ar cădea în ochii tăi?…

Vezi, noi socotim bătrânii ca pe nişte dumnezei,
Înţelepţi, blajini, pe dânşii pururea stăpâni fiind,
Bunătate şi iubire peste noi împrăştiind,
Purtând vecinic în privirea lor văpăile iubirii,
Aşteptând, ca pe un oaspe drag, clipala adormirii,
Suferind de suferinţa şi de plânsul tuturor,
Duşmanului ce-i huleşte tinzând mână de-ajutor.

Vai! Dar cui spun eu acestea? Ţie, care n-ai idee
Că în oameni pus-a Domnul sfânt-a dragostei scânteie,
Care n-ai dospit în tine decât neagra răutate,
Ţie,-mbătrânit în ură, şi în vrajă, şi-n păcate.
Care n-ai simţit în pieptu-ţi mai curată mulţumire
Decât plânsul altor inimi, ca să-ţi râzi de-a lor zdrobire;
Ţie, care, când vezi pe-alţii propăşind în a lor cale,
Simţi că crapă-n tine fierea… cheagul răutăţii tale.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Haide! Încetează-odată cu smintita-ţi îndârjire!
Leapădă-ţi făţărnicia şi-nvrăjbita ta pornire!
Aibi o clipă de căinţă, pân-a nu intra-n mormânt,

Pleacă-ţi fruntea şi-mblânzeşte-ţi cugetare şi cuvânt.
A surpa din temelie lumea vezi că nu se poate,
Deci astâmpără-te!…
Uite, ţi se văd prin piele toate
Poftele ce fierb în tine! Aibi ruşine cel puţin!
Nu te mai preface! Haide! Cugetă că eşti creştin,
Şi că dincolo de groapă îţi va pune mâna-n piept
Cel-de-sus, şi vei da samă de-ai fost strâmb, ori de-ai fost drept!
Ah! şi când ştii că de ochiu-i nu-i ascuns nimic în vremuri,
Trebui să fii dinainte-i cremene, ca să nu tremuri!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi-n auzul celui vecinic, şi-n auzul tău atunci,
S-or deschide-ngrozitoare, ca ale gheenei munci,
Două guri. Una va zice: Eu pământului l-am dat
Alb ca zorii dimineţii, fraged şi nevinovat.
Şi va zice cea de-a doua: Când în sânul meu intrat-a,
M-am cutremurat de groază, Doamne… era putred gata!



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech