Despre cusururi sau urîciuni

Autor : Anton Pann
Aideţi să vorbim degeabă,
Că tot n-avem nici o treabă.

Fiindcă
Gura nu cere chirie,
Poate vorbi orce fie.

De multe ori însă
Vorba, din vorbă în vorbă
Au ajuns şi la cociorbă.

Ş-atunci vine proverbul:
Vorba pe unde a ieşit
Mai bine să fi tuşit.

De aceea
Cînd vrei să vorbeşti, la gură
Să aibi lacăt şi măsură.

Adică:
Vezi bîrna din ochiul tău
Şi nu vorbi p-alt de rău.

Spre pildă:
Cînd vei vorbi de mucos,
Nici tu să fii urduros.

Că nu e mai urît cînd cineva
Face pe frumos că e ponevos
Şi pe cel urît că e aurit.

Altul iar
Trînteşte cuvîntul tronc,
Ca cloşca cînd face clonc.

Şi se pomeneşte vorbind:
Frumoasă noră dobîndişi,
Dar se uită cam piaziş.

Şi că
După ce e neagră, o cheamă şi Neagă;
După ce e mută, apoi e şi slută.

Sau
Urît meşter a croit-o,
Rău ciocan a ciocănit-o.

Sau
Bun ciocan te-a ciocănit,
Că frumos te-a potrivit.

Şi
Urît tată a avut,
Să-i semene l-a făcut.

Sau
Fă-mă, tată, ca să-ţi seamăn
Ca frate cu frate geamăn.

Dar însă
A semănat crastaveţi
Şi au răsărit scăieţi.

Sau că
Tata avea armăsar,
Dar el a ieşit măgar.

Şi aşa,
Cu vorbe îmbolditoare
Îl atinge unde-l doare.

De aceea niciodată
Chelului despre chelie
Să nu-i spui vro istorie.

Şi
Cu pleşuvul cînd vorbeşti
Tivgă să nu pomeneşti

Şi nici
Să nu rîzi de măgar cumva,
Că poate îl încaleci cîndva.

Totdauna
Gura care e-mpuţită
Altui e nesuferită,

Că dacă
Mie-mi miroasă a floare,
Dar altuia a putoare.

Şi în scurt,
Noi rîdem de unul-doi
Şi patruzeci rîd de noi.

Pentru că
Nu este răsur să n-aibă cusur.
1 vătrai de lemn.

Povestea vorbei

 

Primăvară,-ntîia oară roazele cînd înfloresc,
C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,
Care cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat,
Totdodată fără veste la un deget l-a-nţepat
Şi întîia sa plăcere ce asupra-i o avea
I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;
Cum şi către grădinarul zise: — Iacă un cusur
Care n-ar fi cuviinţă ca să-l aibă un răsur;
Tu cam te pricepi la multe măestrii grădinăreşti,
Ş-astă roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuieşti?
— Ba să poate, împărate, — grădinarul a răspuns —
Şi grădinăria are cîte un secret ascuns.
— Nu ştiu, — împăratul zise — asta este treaba ta,
Fă-l ca să-i lipsească ghimpii şi un dar vei căpăta.
Grădinarul dar să duse, puse-ndată, altui,
Să se prinză şi să crească îndestul se nevoi;
În sfîrşit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit
Şi mergînd la împăratul duse un fir înflorit;
Care-n mîna sa luîndu-l, foarte bine i-a părut
C-a putut să-l altuiască după cum a fost cerut,
Dar la nas cînd îl duse, zise către grădinar:
— Ce fel? Acum văz că n-are cel mai mic miros măcar!
Grădinarul îi răspunse: — Împărate, să trăieşti,
Orce lucru firea-şi schimbă cînd vei sta să-l altuieşti,
Şi nimic iar nu se poate ca să n-aibă vrun cusur,
Arburi, plante, flori şi oameni, astfel şi acest răsur,
Care or ca-ntîi să-nghimpe şi să fie cu miros,
Or nici miros să n-aibă şi să fie neghimpos.
Fiecare poartă cîte un răvaş în spate.
Pe al altuia îl vede şi pe al său nu-l vede.
Fiecare să ţine mai cuminte decît altul.
Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos, d-ar fi cît de urîcios.

Şi
Ce e frumos poartă şi ponos.
Fiecare trage spuză pe turta lui
Lesne a judeca pe altul.

Nu te pricepi să împarţi un pai la doi boi.

Şi că
Cu ce dascăl lăcuieşte
Aşa carte-alcătuieşte.

Aşa e lumea asta:
Rîde om de om şi dracu de toţi.
Dracu rîde de porumbe negre şi pe sine nu se vede.
Gura lumii numai pămîntul o astupă.
Fiecare să leagă unde îl doare.

(Spun c-a fost odată un crai oarecare)

 

Spun c-a fost odată un crai oarecare
Ce avea din fire un nas foarte mare;
El îşi vedea bine cusurul ce-l are,
Dar tot gîndea cum că poate i să pare.
Supuşii şi alţii, carii întrebase,
Că îi şade bine îl încredinţase.
Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare
Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are?
Tot pe acea vreme ş-în acea cetate
Era ş-o cocoană gheboasă în spate,
Ce o amăgise lingăii să crează
Că ea e în lume cea dintîie rază,
Cu poezii, versuri o încorunase
Ş-a se ţinea zînă o înfumurase.
Aceasta se duse la craiul odată,
Cu alt oarecine avînd judecată,
Şi văzînd că craiul hatîr ei nu-i face
Să vorbească-n parte-i după cum îi place,
Prerumpînd cuvîntul, zise cu mirare:
— Va—a—ai de mine, ce nas ai mare!
Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,
Dar deocamdată nimic nu răspunse.
Ea însă părîndu-i că nu auzise
Între alte vorbe iară îi mai zise.
Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri,
Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri
Şi mai zise iarăşi: — Ce ciudat îmi pare!
N-am mai văzut încă astfel de nas mare!
Se înăspri craiul şi zise: — Cocoană!
Ştii că eşti cu totul ciudată persoană!
Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare
Şi nu-ţi vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare?
Cusurul cel mare nu ţi-l simţi din spate
Şi judeci p-al altui, el ţ-e greutate.
Plecînd ea să meargă şi ieşind în tindă,
Zise craiul iară, privind în oglindă:
— Nu a fost minciună ce a zis neştine
Că greu se cunoaşte cineva pe sine!


Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech