Despre minciuni şi flecării

Autor : Anton Pann
Omul care e flecar
Troncăneşte ca un car.

Îl auzi numai:
Hodorog-tronc! vorba îndată,
Ca moara cînd e stricată.

El
Pentr-un şoarece se-nnoadă
Şi jură că n-are coadă.

Şi
Încornorează ţînţarul
De ţi-l face cît magarul.

Sau
Vei, nu vei, el cu d-a sila
Face musca cît camila.

Şi
Purecile cînd îi place
Cît un elefant1 îl face.

Da însă
Cu minciuna or prînzeşti, or cinezi,
Pe amîndouă nu le închelbezi.
Căci
Vremea cu încetul poate
Să le descopere toate.

Şi mai vîrtos
Minciuna are şi ea pe unde să trece.

Povestea ăluia:
Umblă la grădinar crastaveţi să vînză,
Şi lui de dînşii îi este acră rînza.
Minciuna ca glonţul în apă se afundă
Şi îndată ca frunza iese în undă.

Şi
Suliţa orşiunde
Nu să poate ascunde.

Dar însă
Mincinos pe mincinos nu poate înşela.

Povestea vorbii

 

Un mincinos stînd odată zise altui mincinos:
— Prietine, vezi tu turnul acel nalt şi luminos?
— Da, acesta îi răspunse; şi iar îl întrebă el:
— Dar vezi tu tocma în vîrfu-i cum umblă un şoricel?
— Ce mai minciună cu coarne, — zise prietinul său —
Că eu abia zăresc turnul, necum şorecelul tău;
Însă îl auz prea bine cum umblă-n tropot, încît
Parc-ar bubui o tobă ş-ar avea clopot la gît.
— Te crezi acel îi răspunse, văzîndu-se înfundat,
Fiindcă nu-şi găsi omul cu minciuni de înşelat.

După proverbul ce zice:
A umblat cît a umblat,
Dar acum i s-a-nfundat.

(Un împărat mare către răsărit)

 

Un împărat mare către răsărit,
Care în vechime a fost prea vestit,
Avînd moştenire de la moşi-strămoşi
Un inel în deget din cei mai preţoşi,
A căruia piatră făcea la minuni,
Tămăduia boale, vindeca nebuni;
D-aceea-mpăratul purtîndu-l cu drag
Şi fiind în toartă puţintel cam larg,
Jucîndu-i în deget, într-o zi căzu
Cine ştie unde, şi el nu văzu;
După ce-n palatu-i cătînd obosi
Şi nu fu putinţă de loc a-l găsi,
Puse om îndată cu un trîmbiţaş
Ca să publiceze strigînd prin oraş
Cum că împăratul, pe uliţi umblînd,
A pierdut inelul, din deget căzînd;
Şi acela care îl va fi găsit
Cu-mpărăteşte daruri va fi dăruit,
Îi va da şi aur orcît va voi
Şi c-un palat mare îl va dărui.
Acestea pristavul pe cînd le striga
Şi lumea s-auză spre el alerga,
Un cîrpaci de cizme prea sărac fiind,
Care aci-n piaţă sta-n-tr-un colţ cîrpind
Şi copii o spuză împrejuru-i stînd,
Precum şi nevasta-i cu dînşii şezînd,
Aşteptau să vie niscai vechituri
Şi să ia parale după cîrpituri,
Ca să nu mai ţipe, să cumpere pîini,
Pre toţi să-i împace, dîndu-le prin mîini;
Auzind atuncea pre pristav strigînd,
Ş-împrejur copiii de foame plîngînd,
Le dete o gură să tacă din plîns,
Să-nţeleagă lumea pentru ce s-a strîns,
Ş-în urechi sunîndu-i că publicuiesc
De inel şi darul cel împărătesc,
Începu să strige: — Nu mai publicaţi,
Eu îl ştiu inelul, nu-l mai căutaţi.
Ei cum aud gura-i, cu toţi îl apuc
Şi la împăratul îndată îl duc.
Iubita-i nevastă-n urma lor să ia,
Să roagă să-l lase, zicînd, vai de ea:
— N-ascultaţi la gura-i, nu credeţi de el,
Că nimic nu ştie de acel inel.
Ei însă la vorba-i nici n-au ascultat,
Ci la împăratul l-au înfăţişat,
Zicînd că acesta a mărturisit
Precum că inelul el l-ar fi găsit.
Iar cîrpaciul care era cu aceşti,
— Împărate! — zise — mulţi ani să trăieşti,
Nu că-l ştiu inelul, nici l-am găsit eu,
Ci-l poci ghici numai cu zodiacul2 meu:
Să ţi-l spui anume cine l-a găsit
Din minutu-n care din deşti ţ-a lipsit,
Decît nu să poate să-ţi ghicesc pe loc,
Ci patruzeci de zile cer să-mi dai soroc
Şi pe toată ziua să-mi dai şi tain (mertic),
Adică pe lîngă pîine, rachiu, vin,
Ş-un gîscan cu varză, gras, fript la coptor,
Atît docamdată îţi cei ajutor;
Ş-în sorocul care îl orînduiesc
Cu încredinţare hoţul ţi-l ghicesc.
Acestea dar cereri care le-a propus
Porunci-mpăratul ş-în faptă s-au pus;
Rîndui pe unul regul-a păzi
Să-i ducă merticu-n fiecare zi.
Şi mergînd cîrpaciul la bordeiul său,
Începu nevasta să-l ţie de rău,
Zicînd: — Vai de tine! Ce-ţi veni să laşi
Să ţipe de foame bieţii copilaşi,
Să sari ca nebunii, în nevoi să-ncapi,
Să-ţi răpui viaţa şi mormînt să-ţi sapi?
Că-n urma veniră muşterii vreo trei,
Avînd să-şi cîrpească, parale să iei.
El curmîndu-i vorba: — Ci ia taci, — i-a zis —
„Cine ce-o să tragă, la cap îi e scris“;
Taci de cîrpăcia cu al ei venit,
Sînt sătul de dînsa, ea m-a-mbătrînit;
De azi înainte nu-mi suna-n urechi
Ca să-mi cîştig pîinea din cîrpituri vechi;
Cîrpaci nu-mi mai zice, ci zi-mi ghicitor,
C-o să mănînci gîşte fripte la coptor;
Că-n toată viaţa am muncit mereu
Ş-un gîscan cu varză n-am mîncat şi eu,
Dar cum zisei astăzi că ştiu să ghicesc,
Cîştigai merticul cel împărătesc;
Patruzeci de zile soroc am cerut
Să ghicesc inelul care l-a pierdut.
Îi tăie ea vorba: — Dar ce, nebun eşti?
Şi de unde naiba ştii tu să ghiceşti?
Tocma pe-mpăratul s-amăgeşti te pui,
N-ai gîndit că viaţa o să ţ-o răpui?
— Tocma chiar d-aceea — îi răspunse el —
Voi să-mi fie moartea prin acel inel,
Că ce-mi e folosul dacă am trăit,
Alt decît necazuri, ce am dobîndit?
Ca sărac necazuri iarăşi o să strîng,
Ştiu că nu voi rîde, ci tot o să plîng;
Decît s-am viaţă patruzeci de ani,
Jinduit de toate ca un fără bani,
Patruzeci de zile mult mai mult plătesc,
Cînd vor fi trăite după cum doresc;
Aşadar vro jale n-o să am că mor
Mîncînd fripturi grase, ca un ghicitor.
Şi pentr-o mîncare — îi răspunse ea —
Te lepezi de suflet, laşi dracii să-l ia?
Pentru o friptură pe Dumnezeu laşi
Şi fără de milă pe ăşti copilaşi
Să umble pe drumuri flămînzind sirmani
Şi să te blesteme cît vor avea ani?
— Ia lasă, nevastă, — îi răspunse el —
Poate să va-ntoarce roata în alt fel,
Patruzeci de zile avem la mijloc,
Cîte nu să schimbă pînă la soroc?!
Tatăl meu în viaţă cînd orce făcea,
Îl auzeam numai că sta şi zicea:
„Cînd va vrea norocul să-şi întoarcă pasul,
Nu aduce anul ce aduce ceasul.“
Aşadar (zic poate) va da Dumnezeu
Cumva să-l găsească, şi iacă scap eu.
Cînd vorbea cîrpaciul cu nevasta sa
Şi gîndea la gîşte fără a-i păsa,
Vizirul atuncea prea era-ngrijat
Pentru ghicitorul care s-a aflat,
Căci găsind inelul unul din slujbaşi,
Au putut să-l vază şi alţi vro cîţivaşi,
Mai pe urmă ş-altor dacă l-arătat
Mergînd la vizirul cu toţii l-a dat,
Patruzeci la număr fiind toţi aceşti
Supt vizir al curţii cei împărăteşti;
Îndată vizirul la toţi daruri dînd
Îi şi sfătuise, către ei zicînd:
— Să tăceţi ca muţii dintr-acest minut,
Cin’ vă-ntreabă, ziceţi: nu ştiu, n-am văzut.
Pentru că inelul, după cum era,
Să-l mai dea din mîna-i nu se îndura.
D-aceea vizirul era prea-ngrijat
Pentru ghicitorul care s-a aflat,
Nu cumva să spuie că acel inel,
Slujbaşii găsindu-l, e ascuns de el.
Şi aşa vizirul la întîia zi
Rîndu-i dintr-înşii a se repezi
Un slujbaş d-aceia l-acel ghicitor,
Să-i ducă gîscanul cel fript la coptor
Şi să vază dacă zice vrun cuvînt,
Căci nu-i venea parcă să dea crezămînt
Că va fi cîrpaciul vreun ghicitor,
Trenţeros văzîndu-l ca un cerşetor.
Mergînd dar trimisul cel dintr-acea zi,
Cum intră pe uşe, alt nu auzi
Decît zise numai: — Iacă-n căpătîi
Ne veni pe uşe numărul întîi,
Şi păn’ la patruzeci, numărul bătrîn,
Trei zecimi şi nouă încă ne rămîn.
Adică cîrpaciul asta o zicea
Numărînd gîscanii carii aducea.
Dar trimisul altfel vorba i-a-nţeles,
Ca cel cu pricină fiind mai ales;
Şi mergînd îndată foarte îngrozit
Vizirului spuse că: — Am auzit
Zicînd eu sînt unul ce ştiu de inel
Şi treizeci şi nouă încă ştiu de el,
Şi că din aceşti toţi care mai rămîn,
Tocma cel din urmă este mai bătrîn.
Auzind vizirul pe acest trimis
Cum că ghicitorul în astfel a zis,
A crezut îndată cum că negreşit
Ghicitorul este mag desăvîrşit;
Şi cuprins de groază stînd tot se gîndi
Ce o să se-ntîmple de s-o dovedi,
Cum că împăratul pe el şi pe toţi
O să-i pedepsească ca pe nişte hoţi;
Socotind acestea, se înfiora
Şi în neodihnă prea mare era;
Dar ca să se-ncrează şi mai cu temei,
A doua zi altul trimise din ei
Să ducă gîscanul cel fript la coptor
Şi să fure vorba de la ghicitor.
Deci mergînd trimisul ş-în casă intrînd,
Auzi îndată cîrpaciul zicînd:
— Ei iacă, nevastă, şi numărul doi
C-a venit cu cinste în casă la noi:
Din patruzeci dară dacă îi scădem,
Treizeci şi opt tocma încă mai avem.
După ce se-ntoarse şi acest trimis,
Vizirului spuse: — Iacă ce a zis,
Că am rămas tocma treizeci şi opt noi,
Ş-am intrat în casa-i pîn-acuma doi.
Auzind vizirul şi acest cuvînt,
Şi fără-ndoială dîndu-i crezămînt,

După proverbul ce zice:
„L-a mai îngrozit o toană.“
„I s-a făcut faţa ca pămîntul.“
„A-ngălbenit ca turta de ceară.“

C-acel care
„Să ştie cu cuiul la inimă.“

Zicînd:
„S-a îngroşat gluma.“
„Şi de este glumă, dar nu e bună.“

Deci,
Hotărî vizirul ca a treia zi
Să vază şi însuşi ce va auzi,
Şi de gînduri multe tot fiind muncit,
Toată nopticica de loc n-a dormit;
Iar de ziua-ndată cum s-a luminat,
În necunoscute haine s-a schimbat,
Şi, luînd gîscanul cel fript la coptor,
Se duse cu dînsul el la ghicitor.
Ghicitorul iarăşi ca şi pîn-aci,
Cum intră vizirul, capul îşi suci
Şi văzînd gîscanul în gheveci adus,
Aburit, fierbinte ş-înaintea-i pus,
Zise: — Iacă astăzi să făcură trei,
Şi treizeci şi şapte mai avem din ei,
Pîn-o veni vremea sorocului meu
Să ghicesc inelul, bun e Dumnezeu.
Auzind vizirul, negreşit gîndi
Că taina ascunsă o va dovedi,
Ş-începu a zice: — Jupîn ghicitor!
Eu te văz prea bine că eşti ştiutor,
Dar sînt la mirare de ce prelungeşti
Şi nu vrei îndată lucrul să-l ghiceşti.
— Şi eu mă mir singur — îi răspunse el —
De tăinuitorul acelui inel,
Cum de prelungeşte ş-îl ţine ascuns,
Sau cum i se pare că va da răspuns
Cînd mîine-poimîine îl voi spune eu,
Oare nu gîndeşte că-i va fi cu greu?
Eu n-am vrut dodată să-l arăt, gîndind
Că-l va scoate singur, vremea prelungind.
Iar vizirul care sta ca slujitor:
— Prea bine faci, — zise — jupîn ghicitor.
Dar dacă, spre pildă, ar veni cumva
Să-şi dea taina ţie-n vrun fel cineva,
Adică să-ţi spuie că ar fi găsit
Undeva inelul şi l-a tăinuit,
Şi acum de frică ar voi să-l dea,
În vreo pedeapsă spre a nu cădea,
Vrun mijloc ai face ca să nu-l vădeşti,
Făr-a-i spune fată şi să-l izbăveşti?
— O, Doamne! — răspunse bunul ghicitor —
Eu o ştiu pricina, frate slujitor,
Şi tocma d-aceea vremea prelungesc,
Că îmi este milă lumea să muncesc;
Dar puteam inelul să-l ghicesc pe loc
Şi băgam d-atuncea pe mai mulţi în foc;
Ci crez omenirei, că om sînt şi eu,
Şi greşim adesea toţi lui Dumnezeu;
Dar el ne aşteaptă să ne pocăim,
Nu ne pedepseşte-ndată cum greşim,
Într-acest chip nouă pildă vrînd a da
Că şi noi asemeni să putem răbda,
Şi cu bunătate să ne folosim,
Să nu grăbim rău-n grab să-l pedepsim.
Umilit, vizirul zise către el
(Scoţînd totdodată şi acel inel):
— Iată dar inelul, că l-am găsit eu,
Şi mă-ncrez în tine ca în Dumnezeu;
Ţi-l dau d-acu-n mînă făr’ să mă sfiesc
Ş-o pungă de galbini iacă-ţi dăruiesc,
Să faci cum vei face să nu mă vădeşti,
Că eu sînt vizirul cu care vorbeşti,
Şi încă mai multe daruri o să vezi.
Num-această taină-n tine s-o păstrezi;
Îi vei da inelul or în ce chip ştii
Şi cu mine d-astăzi prieten să fii.
Îi zise cîrpaciul: — Banii poţi să-i laşi,
Să mîngîi cu dînşii acesti copilaşi,
Iar inelul ţine-l în păstrarea ta
Ş-în ce chip vom face îţi voi arăta.
Numai de-mpăratul des seamă să bagi
Cam ce fel de lucruri mai mult îi sînt dragi,
Adică ce vite în curtea sa sînt,
Sau ce fel de păsări plăcerea-i încînt.
Răspunse vizirul: — Să-ţi spun şi acum:
Alte la plăcerea-i nu sînt nicidecum,
Decît în grădină lebăde avînd,
Merge, le priveşte cu drag cînd şi cînd.
— Vezi, în ele,-ntr-una — îi răspunse el —
Vei băga pe gîtu-i pierdutul inel,
Însă tocm-atuncea cînd ţ-oi zice eu,
Aproape de ziua ghicitului meu;
Şi făcînd aceasta după cum îţi zic,
Să nu mai ai grije mai mult de nimic,
Rămîne asupra-mi orşice cuvînt,
Te-ncrede pe mine, că copil nu sînt.
Deci plecînd vizirul de la ghicitor,
Împăcat de gîndul cel îngrozitor,
Păzi ziua, ceasul cel orînduit
Să bage inelul cum l-a sfătuit:
Şi cînd fu cîrpaciul chemat la palat
Şi la împăratul s-a înfăţişat
Zise: — Împărate, mulţi ani să trăieşti,
Am ghicit inelul prin zodii cereşti;
Nu e de om însă în vrun fel aflat,
Ci-ntr-o zi-n grădină cînd te-ai preumblat
Ţ-a căzut din deget de nici n-ai simţit
Ş-o lebădă-ndată de jos l-a-nhgiţit.
Zîmbi împăratul vorba-i ascultînd
Ş-îl întrebă iarăsi, cu blîndeţi zicînd:
— Prea bine, să poate să nu fi simţit,
Dar vei putea spune care l-a-nghiţit?
Răspunse cîrpaciul: — Mai mult dintr-atît
Nu poci, împărate, să-ţi spui hotărît,
Căci una cu alta seamănă-ntr-un fel,
Destul că la una e acel inel.
Porunci-mpăratul să taie de rînd
Şi să le despice, în ele cătînd;
Tăind slujitorii cum a poruncit,
Să găsi inelul care s-a ghicit,
Şi de bucurie bunul suveran
Pe cîrpaciu-ndată îmbrăcă-n caftan,
Şi încălecîndu-l pe un armăsar
Care şi p-acesta i l-a dat în dar,
Cu cinste, cu pompă l-au dus omenit
La palatul care i-a făgăduit.
Deci scăpînd cîrpaciul de traiul cel rău
Şi trăind domneşte în palatul său,
Cu averi destule şi cu bogăţii,
Să vesti de dînsul l-alte-mpărăţii,
Cum că-n toată lumea nu poate fi alt
Ca el să ghicească aşa de înalt.
Tot în acea vreme un alt impărat,
Care cu hotarul era-nvecinat,
Pierduse din pieptu-şi la primblarea sa
O cavalarie şi nu o găsea;
Căruia îndată cum i s-a vestit
Despre ghicitorul cel prea procopsit,
Trimise scrisoare c-un tatar aci,
Poftindu-l să vie şi lui a-i ghici
Şi pre împăratul rugînd a-l lăsa,
Arătînd pricina şi paguba sa.
Ajungînd tatarul l-acest împărat
Şi pe loc scrisoarea cum i-a-nfăţişat,
Trimise îndată pe un slujitor
Şi chemă să vie-naltul ghicitor,
Căruia îndată îi şi porunci
Ca fără zăbavă să mearg-a ghici,
Şi chiar curierul care a venit
Conductor să-i fie la călătorit.
Plecă ghicitorul cu acel tatar,
Dar prea trist cu totul şi plin de amar,
Mirîndu-se-n sine cu ce meşteşug
Ş-acolo să-ntoarcă vreun vicleşug;
Nu contenea ziua, noaptea, a gîndi,
Ce să facă dacă să va dovedi
Că n-are ştiinţă şi e un om prost
Şi prin viclenie în cinste a fost;
Socotind acestea, se călătorea
Ş-îşi veştejea faţa de inimă rea;
D-altă parte iarăşi vedea pe tatar
Stînd şi el pe gînduri şi oftînd amar
Şi i să părea că lui îi ajuta,
Cu dînsul dodată văzînd că ofta,
Şi ca cînd pe dînsul tot îl tînguia,
Ştiindu-i sfîrşitul care o să-l ia.
Asfel împreună ei călătorind
Ş-în poarta cetăţii aproape viind,
Aci cu-ntîmplare dînd ei printr-un lac,
Să răsturnă-ntr-însul micul lor olac
Şi să-nnomoliră atît de urît,
Încît să umplură mai pînă la gît;
Acum ce să facă? La o casă trag,
Şi stînd se dezbracă d-anteriu, nadrag.
Pun pe o femeie, le spală pe loc,
Le-ntinde la soare toate într-un loc;
Le venea să rîză d-astfel de voiaj,
Dar de întristare nu avea coraj,
Să primbla prin curte cu ochii în jos
Şi el şi tatarul să uita mijos.
Astfel ghicitorul pe cînd se primbla
Privind că ceacşirul vîntul îl umfla,
Începu să zică: — Ei, ceacşir, ceacşir!
Te primbli tu acuma, te mîndreşti în şir,
Dar te-oi vedea mîine cum te vei umfla
Şi care răspunsuri le vei răsufla.
El zise acesta, dar bietul tatar,
Ce a fost anume Ceacşir chemat chiar,
Căzu la picioare-i, cu amar plîngînd
Şi cu rugăciune către el zicînd:
— O, prea înţelepte jupîn ghicitor!
Aibi milă de mine, fii îndurător,
Nu aduce pîră pentru capul meu,
Că cavalaria am găsit-o eu,
Ş-avînd pietri scumpe mi-a dat a gîndi
S-o ascunz, că poate nu s-o dovedi;
Şi văzînd c-acuma pe nume mi-ai zis,
M-ai trezit îndată tocma ca din vis,
Dîndu-mi a cunoaşte că geab-o ascunz,
Cum că tu ghicind-o eu ce-o să răspunz?
Ci îţi fă pomană, nu mă arăta,
Na cavalaria d-azi în mîna ta,
Şi cînd te va pune ca să i-o ghiceşti,
Fă-te că o cauţi cumva ş-o găseşti.
Văzînd ghicitorul ce nici n-a gîndit,
Îi înflori faţa şi i s-a-nzîmbit,
Zicîndu-i: — Ceacşire, — către curier —
Eu ştiam pre bine chiar d-alaltăieri
Că cavalaria e în mîna ta,
Dar n-am vrut d-atuncea a mă arăta;
Cu toate aceste, bine ai făcut
De o spuseşi singur şi n-o ai tăcut;
Şi îmi este milă, nu voi să te spui,
Ce-o să-mi folosească dacă te răpui?
Ci numai îmi spune, de vei şti cumva,
De are-mpăratul amor la ceva,
Însă dintre vite, precum cîini, pisici,
Sau niscaiva păsări, dar mari, nu prea mici.
— Da, — el îi răspunse — are un căţel
Şi de drag ce-i este umblă tot cu el.
— Aşadară — zise către curier —
Eu, mergînd, trei zile soroc o să-i cer,
Şi pînă atuncea tu or în ce fel
Vei pune prin taină mîna pe căţel
Şi cavalaria-n grab numaidecît
Cu ceva unsoare să i-o-ndeşi pe gît;
Ş-apoi fii în pace, grije să nu ai,
Că n-ai pentru dînsa răspuns să mai dai.
Isprăvindu-şi sfatul, luînd s-a-mbrăcat,
S-au pus în trăsură şi iar au plecat,
Şi unul şi altul bucuraţi acum
Sfîrşiră-ntr-o clipă rămasul lor drum,
Şi sosind dodată veseli la palat,
Mergînd la-mpăratul s-au înfăţişat.
Împăratul, care era doritor
Să vază-n persoană p-acest ghicitor,
Cum îl văzu-ndată mult s-a bucurat
Ş-îl trimise-n pompă la un alt palat,
Să se odihnească cîtva timp aci
Ş-în urmă să-l cheme lucrul a-i ghici.
Iar tatarul care era îngrijat
Pînă să se vază de belea scăpat,
Păzind, găsi vreme pe căţel să-l ia
Prin salon în braţe spre a-l mîngîia,
Şi cavalaria el numaidecît,
Gura-n grab căscîndu-i, i-o dete pe gît;
Dup-aceea-ndată să duse ca-n zbor
Şi isprava-şi spuse către ghicitor.
Sosind dară ceasul să fie chemat
Şi adus cu cinste ghicitorul nalt,
Cum şi toţi miniştrii într-această zi
Viind s-adunase spre a-l auzi,
Ghicitorul nostru gura ş-a deschis
Şi către-mpăratul în astfel a zis:
— Slăvite-mpărate, mulţi ani să trăieşti
Ş-în zile senine să îmbătrîneşti;
Iar pentru ghicirea ce sînt chemat eu,
Astfel să arată în zodiacul meu,
Cum că ai un cîine aici în palat
Şi cavalaria de el s-a mîncat;
Care şi acuma e-n stomahul său,
Şi de dînsul poate să vă pară rău,
Că-n alt chip s-o scoateţi din el nu puteţi
Decît fără milă de vreţi să-l tăieţi.
Cît era-mpăratul mult de bucurat,
Pe atît de tare acum s-a-ntristat
Cînd auzi-ndată zicînd de căţel
Că cavalaria să află în el.
Ar fi dat în sumă ce i-ar fi cerut
Numai pe căţelul să nu-l fi pierdut,
Că era un cîine care mult făcea,
El ştia ca omul orce îi zicea,
La săltări şi jocuri pereche n-avea,
D-aceea-mpăratul prea mult îl iubea;
Să muncea de gînduri ce a hotărî,
A lăsa căţelul, or a-l omorî!
Sta la îndoială, nu să împăca,
Nu crede-aşa lucru cîine a-l mînca;
Dar să-ntorcea iarăşi cu un cuget alt,
Că de unde ştie cum s-o fi-ntîmplat,
Şi răspunzînd zise către ghicitor
C-un cuvînt stătornic şi hotărîtor;
— Dar dacă în cîine nu o voi găsi,
Priimeşti cu moarte a te pedepsi?
— Capu-mi să se taie, — îi răspunse el —
De nu vei găsi-o acum în căţel.
Atunci împăratul chemă pe gelat
Şi dete pe cîinele nevinovat
Să-l junghe îndată ca p-un mieluşel,
Cum şi despicîndu-l să caute-n el;
Care totodată porunca-mplinind
Şi cavalaria într-însul găsind,
Să miră-mpăratul, rămîind uimit
Pentru ghicitorul cel prea procopsit,
Cum putu el astfel numa-ntr-un cuvînt
Să ghicească lucrul tocma ca un sfînt!
Pentru care foarte mult îi mulţămi
Şi bogate daruri dîndu-i îl cinsti.
La plecarea-i însă din palat de sus,
Tatarul atuncea care l-a adus,
Parcă îi şoptise la ureche drac,
Şi o vulpe vie băgînd într-un sac,
O puse la scară ş-în grab alergînd
Drept la împăratul, îi spuse zicînd:
— Îmi pare,-mpărate, c-acest ghicitor
Un prost o să fie şi amăgitor,
Ci am pus o vulpe la scară-ntr-un sac,
Vrînd un haz să faceţi, glumă să vă fac,
Şi d-aveţi plăcere, puteţi întreba,
Să vedeţi, ghiceşte ce este au ba?
Împăratul dară fiind îndemnat,
Ca spre o cercare l-a şi întrebat,
Zicînd: — Filosoafe, vei putea ghici
Ca ce lucru este în ăst sac d-aci?
Iar el, clătind capul cel de tot prostesc,
Ş-a zis singur luişi proberbul obştesc:
„Ai umblat tu, vulpe, pe cît ai umblat,
Dar tocma acuma ţi s-a înfundat!“
— Bravo! — împăratul zise către el —
Ai ghicit, aşa e, mergi sănătoşel.
Deci dar ghicitorul la ţara-i plecînd
Şi daruri cu sine multe aducînd,
Cum sosi, îndată la palat s-a dus
Şi la împăratul scrisoarea au dus,
În care scrisese cellalt împărat
Despre ghicitorul cîte s-au urmat,
Ş-îl lăuda foarte că e procopsit,
Cum ş-în ce chip toate frumos i-a ghicit.
D-aci ghicitorul la casa-i mergînd,
Spuse întîmplarea nevestii pe rînd,
Şi şezînd cu dînsa la vorbă şi sfat
Îşi deteră planul în chipul urmat,
Zicînd: — Întîmplarea ne-a făcut bogaţi,
Cu bani, cu avere şi destui argaţi;
Acest noroc însă care l-am avut
Poate să mă surpe numa-ntr-un minut,
Ba şi să-mi aducă peire de cap,
Să nu poci nici starea, nici viaţa să-mi scap;
Că cumva-mpăratul iar d-o porunci
Ca şi pîn-acuma ceva a-i ghici
Şi n-oi putea lucrul cumva a-l brodi,
Toat-a mea prostie să va dovedi;
Că acuma, uite, cu tremurături,
„Scăpai scurt de coadă, printre picături“;
„Că minciuna poate pînă la un loc,
Şi ea ca şi toate este cu soroc;
Întîi te ardică ca fulg din gunoi
Ş-în urmă te-aruncă ca glonţu-n noroi“;
Că n-re nici aripi pe sus a zbura,
N-are nici picioare pe jos a umbla,
Ci noi mai-nainte să ne pregătim
Şi de rău viaţa să ne o scutim.
Chibzuind acestea, mut toate pe loc
Ş-în patru părţi casii îi pun noaptea foc;
Apoi stînd la uliţi strig, zbier şi răcnesc
Că să ard cu totul şi să săracesc;
Sare lumea-ndată, tulumbe alerg,
Toţi, cu mic, cu mare, ca să stingă merg,
Vine ş-împăratul răul a vedea
Şi la ghicitorul mîngîieri să dea;
El iar cum îl vede să făcu pe loc
Că voieşte-n grabă să sară în foc.
Strigînd: — Vai de mine! sînt stins, sărăcit,
Că-mi arde în casă cartea de ghicit.
Puse împăratul oameni a-l opri
Ca nu-n desperearea-i în foc a sări,
Zicînd către dînsul: — Dar ce, nebun eşti,
Vei pentru o carte să te prăpădeşti?
Iar el striga iarăşi: — Dar cum să ghicesc,
Şi în care case să mai locuiesc?
Împăratul zise: — N-ai ce să-mi ghiceşti,
Ş-îţi fac alte case să te odihneşti.
Astfel el cu planul care-l născoci
Scăpă şi de grije de a mai ghici,
Şi cîştigă iarăşi dar împărătesc,
Palate şi alte cîte-i trebuiesc.
Mulţi săraci în lume cred în ghicitori,
Fără să-i cunoască că-s înşelători,
Fiindcă se-ntîmplă cu vreun cuvînt
Ceva să ghicească zicînd numa-n vînt;
Dar vor lua pildă din acest cîrpaci
Prin ce uneltire s-a vestit dibaci,
Şi să nu mai puie-n ghicitori temei,
În bobi şi cărţi date de proaste femei.


Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech