Despre vorbire iarăşi

Autor : Anton Pann
Din vorbă în vorbă, vorbă se deschide.
Din vorbă în vorbă iese adevărul.
Din vorbă se face fapta şi din fapta vorba.
Cuvîntul e ca vîntul, nu să ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul.
De multe ori limba taie mai mult decît sabia.
Limba oase n-are şi oase sfăramă.

De aceea
Pune-ţi frîu la gură şi lacăt la inimă

Căci
Gardul are ochi şi zidul urechi.
Vorba rea se duce ca glonţul.
Ce să naşte p-întuneric trebuia să se vază la lumină.
Şi boul are limbă mare, dar nu poate să vorbească.

De aceea
Taci, să-ţi fie casa casă şi masa masă
Glumele să-ţi fie ca sarea-n bucate.

Ca să nu-ţi zică cineva:
Vorbe bune dar nesărate.
Nu e meşteşug a găti mîncare, ci e meşteşug a o potrivi din sare.
Limba îndulceşte, limba amăreşte.
Cu rîma mică se prinde peştele mare.
Vorba dulce mult aduce.

Povestea vorbii

 

Doi călători într-o vreme merindele isprăvind
Şi lîngă un sat p-o vale cu caii lor poposind,
Zise unul: — Tu şezi, vere, şi mai ia seamă de cai,
Că eu mă duc l-acea casă să cer o pîine încai,
Că d-alde alte bucate crez că aici nu gasim,
Ci cu ce vom putea astăzi să şedem şi să prînzim.
Mergînd el, vede muierea în mîini cu un făcăleţ
Stînd, judecîndu-şi bărbatul cu răstiri, cu grai semeţ;
Iar bărbatu-i se vîrîse pe supt pat, de frica ei,
Şi se bocea cu glas mare, ca pruncii cei mititei.
Călătorul, de la uşă această scenă privind,
Între multa lui mirare zise muierii grăind:
— Ucigă-te crucea, drace! (Şi se închina mereu.)
Ia stăi, femeie, aşteaptă, ce faci, pentru Dumnezeu!
Cum poţi tu să-ţi baţi bărbatul? Oaie e el, vacă, ţap?
Au nu ştii că el îţi este dat ţie să-ţi fie cap?
— Tocma d-aceea — ea zise — de-mi voi bate capul eu,
Cui ce-i pasă? Că poci face ce voi vrea cu capul meu:
De-l voi lovi de perete or de vreun bolovan,
La aceasta n-are treabă să mă judece Nan, Bran;
Dar tu ce cauţi aicea, ia cară-te din ăst loc,
C-apoi încarc făcăleţul în spinarea ta pe loc.
— Am venit — el îi răspunse — ca să te rog de ceva,
să ne dai turtă or pîine, de vei fi avînd cumva,
Că am isprăvit merindea ce o aveam pentru drum,
Nici aţă n-am tras prin gură de aseară pîn-acum.
— Piei d-aci! — zise muierea — dacă ai fost cerşetor,
Ce ai venit la casa mea să te faci judecător?
Şi cu zicerea această, asupra-i se repezi,
Ca să-l facă mai cu poftă în acea zi a prînzi;
Care de nu fugea-ndată, precum venea ea să dea,
Vro cîteva făcăleţe în spinare-i grămădea.
Ducîndu-se el în fugă şi la celalt ajungînd,
Cîte i se întîmplase le spuse toate pe rînd;
Iar tovarăşul său rîse ş-îi zise: — Geaba trăieşti!
Nu ştii să te porţi, frăţie, cu firile omeneşti;
Şi cu tine mor de foame! Dar şezi tu, eu să mă duc,
Şi să vezi acum îndată bucate cum îţi aduc.
După ce zise el asfel, plecă ş-acolo mergînd
Găsi pe muierea încă pe bărbatu-şi judecînd.
Stînd el şi privind din uşă, zise: — Ba prea bine, zău!
Eşti bună de-l laşi să plîngă ş-îngădui să-ţi stea buzău;
Dar nu ca la satul nostru, cînd îl vede supt pat tras,
Ţi-l îmboldeşte ş-îl bate pănă nu mai scoate glas,
Ba încă îi porunceşte şi îi zice hotărît
Să-i cînte şi cocoşeşte cum stă acolo vîrît.
Cum îl auzi muierea, lăsă acel făcăleţ
Ş-începu să-l îmboldească cu un băţ mai lunguleţ,
Dînd şi strigînd către dînsul: — Dar nu taci, mă, n-auzi tu?
— Nu tac, fă, nu — el răspunse către ceea ce-l bătu —
Că nu-s muiere ca tine, ci-s inimă de voinic,
Bate-mă oricît îţi place, că asta eu tot o zic.
— Iartă-l, — îi zise streinul — e sirmanul nătărău!
Nu ştii că este o vorbă, degeaba baţi fierul rău!
Tu îi zici rasă, el tunsă, şi niciodată nu poţi
Prostia cea din născare din capul lui să o scoţi.
Pe cînd zicea el acestea, femeia stînd ş-ascultînd
Se-ntoarse către bărbatu-i ş-îi zise cu cuvînt blînd:
— Ai văzut tu om de treabă, cuminte şi înţelept?
Ai auzit vorbe bune? Asculţi cum judecă drept?
De ce nu avesei, Doamne, parte d-astfel de bărbat,
Să mă las el să mă bată, iar nu eu să stau să-l bat?
Văzînd streinul acuma că femeia s-a-mblînzit,
Socoti că este vremea să-şi capete de prînzit
Ş-îi zise: — Te-aş ruga, dragă, de ţi să-ntîmplă cumva
Vro bucăţică de pîine, or turtă, or altceva,
Să-ţi faci pomană cu mine, că ş-aseară n-am cinat,
Am avut ceva merinde, dar cu drumul s-au mîncat.
— Bucuros, ea îi răspunse şi scoase turta pe loc,
Îi dete totdeodată şi friptura după foc.
— De vei — urmă ea a-i zice — aici să şezi să prînzeşti,
Îţi dau lapte dulce, acru şi zmîntînă de pofteşti.
— Ba, ba destul — el îi zise — şi îţi foarte mulţămesc,
Calu-mi este la păşune ş-acolo merg să prînzesc.
Aşa el de la femeia prînzuleţul cîştigînd
Şi la tovarăşul care îl adăsta ajungînd,
— Iacă prietine, — zise — dacă ştii cum să te porţi,
Bucăţica chiar din gura lupului poţi să o scoţi.
De aceea zice:
Cu o lingură de miere mai multe muşte prinzi decît cu o bute de oţet.
Nu te amesteca nepoftit în vorba altora.

Nepoftitul scaun n-are.
Unde nu-ţi fierbe oala, nu-ţi băga lingura.
Nu te amesteca ca mărarul în toate bucatele.
De multe ori gluma înjură muma.

Şi
Gura aduce ură.
Nu vorbi pe dintregul ca baba chioară.

Că să găseşte vreunul de
Îţi umflă ceafa de pumni şi spatele de ciomege.

Şi
Pîn’ la împăratul, rabzi încăieratul.
Ş-apoi
Bătaia şi ocara nu se întoarce niciodată.
Şarpele, pînă nu-l calci pe coadă, nu să-ntoarce să te muşce.
Furnica cît e de mică şi tot, dacă o calci pe picior, capul îşi rîdică şi te pişcă.

Însă
Să vorbească şi nea Chilom, că şi el e om.
Toată paserea pe limba ei piere.

(O slugă flecară pe unde slujise)

 

O slugă flecară pe unde slujise
Toţi tot îl bătuse şi tot îl gonise,
Încît dintr-aceasta prea rău ajunsese,
Hainele pe dînsul toate să rupsese.
Un negustor astfel portul prost văzîndu-i,
Odată-ntîlnindu-l l-a-ntrebat, zicîndu-i:
— Ce o fi pricina de nu-ţi merge bine?
Că eu te ştiu încă de copil pe tine,
Beţiv, curvar nu eşti, cărţi nu joci, îmi pare,
Cum putuşi ajunge-n aşa proastă stare?
De ce nu-ţi vîri capul la vrun om de treabă
Şi tot umbli razna pe drumuri degeabă?
— Jupîne, — el zise — nu-mi e altă vina
Decît căci spui dreptul e toată pricina.
Minciuna nu-mi place, vorbesc adevărul.
D-aceea orunde mă pisez ca mărul
Şi mă dau îndată pe poartă afară,
De nu-mi găsesc locul şi pacea în ţară.
Îi zise lui omul, auzind aceste:
— Că spui adevărul nici un rău nu este,
Aşa slugă mie chiar îmi trebuieşte
Şi de vei, d-acuma vin’ de te tocmeşte.
Să tocmiră-ndată şi se învoiră,
În două-trei vorbe zapisu-ntăriră.
Deci îl luă omul ca să-l procopsească
Şi plecă cu dînsu-n piaţ să tîrguiască.
Cumpără, îi dete un codru slănină
Şi într-o hîrtie puţină făină,
Zicîndu-i: — Na, du-le acestea acasă
Şi ză să gătească ceva pentru masă.
El, dacă se duse la a sa stăpînă,
Să uită la dînsa, dîndu-i-le-n mînă,
Şi văzînd că cată cam pieziş din fire,
Începu să-i zică ei şi să se mire:
— Aolio! cu cauţi chiar ca o găină,
C-un ochi la făină şi alt la slănină!
Ea cum îl aude, luînd furca, sare
Ş-îl încarcă bine cu ea pe spinare,
Strigînd: — Auzi vorbă! auzi fleac odată!
Tocma un ca tine de min’ joc să-şi bată!
Afară! afară! slugă blestemată,
Să nu-mi calci în curte, că-ţi sparg capu-ndată.
El fugind pe poartă în drum se opreşte,
Iacă şi stăpînul său îl întîlneşte.
Îl întreabă: — Ce e? Că l-a gonit zise,
Scărpinîndu-şi locul unde îl lovise.
— Dar de ce pricină? — stăpînul întreabă —
Pe bună dreptate, or aşa, degeabă?
— Văz eu, — el răspunse — e cum se vorbeşte:
Cine spune dreptul loc nu-şi mai găseşte.
Auzind stăpînul din ce i-a fost plînsul,
Începu să zică asfel către dînsul:
— Ba nu-ţi e, sirmane, niminea de vină,
Ci gura-ţi, flecara, este de pricină;
Să spui adevărul altă să-nţelege,
Nu de unul ş-altul omul să se lege;
Gura ta te bate ş-o să te mai bată
Daca ea îţi este flecară odată.


Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech