Domniţa Voichiţa

Autor : Bogdan Petriceicu Hasdeu

“Atunci voios şi aprig ea
războiul în fruntea oştii sale a trecut.”
Puşkin: Poltava

Cu adormitele lui valuri
se mişcă Sociul între maluri
Şi pe deasupra lui uşor,
abia se simte-o dulce boare
de vânt, ce-n drum spre-o altă zare
pe mai departe pleacă-n zbor.
Ici-colo, salcia pletoasă,
pe maluri, tânăra-i tulpină
spre faţa râului şi-o-nclină
Vorbind cu unda somnoroasă.
Şi Sociu-n matca lui bătrână
c-un murmur şoapta i-o îngână.
Prin pânza apei străvezie
arar un peştişor tresare
Şi iar în adâncimi dispare
ca o săgeată argintie;
sau câte-un pui de rândunică
muindu-şi vârful de aripă
zglobiu coboară pentr-o clipă
Şi iar spre ceruri se ridică.
Iar alteori, pe înserate
o luntre lunecă uşor
cu două umbre-mbrăţişate
În legănarea unui dor:
pescarul tânăr, în neştire
ca-n vis, cu draga lui plutind….
Atunci din ceruri, de uimire
cu-ascunsă patimă şi jind,
privind umana fericire
mai vii şi stelele se-aprind.
Dar, iată, zăngănit de arme
dă toată liniştea s-o sfarme
Şi-un ţipăt crunt: „război, război“
cu spaimă-n suflete pătrunde
Şi — Dumnezeu mai ştie unde? —
Îndrăgostiţii amândoi
se duc, se pierd printre răchite,
În luntrea cu lopeţi grăbite.

Stau două tabere-n tăcere
pe maluri, cu priviri severe
pândindu-se în ceas avan.
Se ceartă între dânşii fraţii
Români ce-s fiii unei naţii
coborâtoare din bărbaţii
viteji ai marelui Traian.
Căci iată, al Moldovei Tată,
Ştefan, erou între eroi,
slăvit de românimea toată,
cu vodă Radu să se bată
porneşte astăzi în război,
În multe bătălii călită,
oştirea lui stă pregătită
Şi-aşteaptă al poruncii semn.
Iar Ştefan astfel îşi cuvântă
Înflăcăratul lui îndemn:
“Voinici cu inima bărbată,
voi, dragii mei oşteni şi fraţi,
o rugă Domnului nălţaţi.
De Dreapta-o Sfântă nu o dată
am fost în lupte apăraţi
Puternică-i valaha ţară,
e plin de aur Radu-al ei,
dar pentru-al vostru sfânt temei,
străbunul paloş să nu zacă
tăcut şi ruginit în teacă!
Porniţi la luptă, pui de lei!
Să nu daţi neamul de ocară,
că altfel grea va fi dojana
pe ginta noastră moldoveana,
pe oastea şi pe Domnul ei!”
Atât vorbi. Căutătura
Şi-o aţinti apoi spre-ai săi.
Şi a simţit deplin căldura
acelor inimi de flăcăi
ce i-au răspuns c-un falnic “Ura!”
Înfiorând şi munţi şi văi.
Prelung un bucium dă semnalul.
Se-azvârle Vodă-n şea, măreţ.
Nerăbdător nechează calul
Şi tremură sub călăreţ.
Apoi copitele-şi avântă
Şi drumului se-aşterne-n zbor
Şi unde ţărna o frământă
se-nalţă o perdea de nor.
Răsună-n patru zări ecoul
sublim al glasului domnesc
ce porunceşte:
“înainte!”
Şi toţi năvală-n vijelii
pornesc, iar soarele fierbinte—
răsfrânt din marele-i tării
pe zale cu-argintate ţinte—
Şi el ia parte-n bătălii,
pe coifuri, lănci şi steaguri sfinte
jucându-şi razele aurii.
În toiul luptelor, în grabă
cu spada-ntinsă spre Ştefan
se-arunc-orbeşte un oştean.
Dar lovitura lui e slabă
Şi vodă nu-i atins defel.
Prin oţelitele lui zale
nu trece paloşul de-oţel
Şi mândru-n fruntea oştii sale
se-arată tot mai teafăr el.
Pesemne-a fost să-l dăruiască
Şi soarta c-un destul noroc,
căci n-are fala strămoşească
un alt Ştefan să pună-n loc.
De-aceea pronia cerească
ni l-a păstrat ca pe-un zălog.

Acolo unde în urgie
se-avântă Ştefan-Voievod,
e pas cu pas în bătălie
urmat de-un credincios aprod.
Şi ei vegind la datorie
cu cinste slujba şi-a-mplinit
făcându-l una cu ţărâna
pe acel duşman nelegiuit
ce-asupra domnului său mâna
să şi-o ridice-a îndrăznit.
Dar mila-l prinse când sărmanul văzu,
lăsând privirea-n jos,
pe cel răpus. Era duşmanul
atât de tânăr şi frumos!
“Păcat de el că înainte
mi-l scoase ceasul blestemat!
Altminteri, zău, l-aş fi cruţat…”
Şi-a spus cu-nceţoşată minte,
cu sufletul împovărat,
Ştergându-şi lacrima fierbinte
aprodul trist şi-ngândurat.

Cu somnoroasele lui unde
Se scurge Sociul liniştit,
Dă soarele în asfinţit,
Şi după dealuri se ascunde.
A nopţii mantie-nstelată
o-mbracă zările pustii.
Pe cerurile ei târzii
se plimbă luna-ndurerată
Şi raza-i tristă şi-o revarsă
pe cei ce-n nemurire duşi
acuma zac pe câmp răpuşi
cu faţa în ţarini întoarsă.
Se vede soarta-ndurătoare
o moarte blândă le-a trimis.
Cum zac pe câmpul de onoare
ei parcă-mbrăţişează-n vis
pământul strămoşesc pe care
al biruinţii steag e scris
cu jertfa lor triumfătoare.
Sublim li-i somnul-n veşnicie!
Eu moartea lor o pizmuiesc
Şi-un astfel de sfârşit doresc
să-mi fie hărăzit şi mie!
Căci mult mai bun mi-ar fi ca traiul
trândav al patimei lumeşti
În care nu poţi să-ntâlneşti
decât trădarea, putregaiul
Şi amici din cei cu două feţe,
cu suflet sterp şi venetic,
nesimţitori la frumuseţe,
vicleni şi laşi şi de nimic.

Rănit în bătălie, Radu
cu câţi oşteni i-au mai rămas,
trecându-i Dâmboviţei vadul,
Înfrânt spre ţara lui s-a tras.
Dar în Suceava, sub mari arce
de flori, în cântec de norod,
În Scaunu-i domnesc se-ntoarce
Ştefan, cu-al biruinţei rod.
Din falnicii Carpaţi şi până
În Serbia, departe-n zări,
Şi de la Dunărea bătrână,
la ţărmul vechi al Negrei Mări,
de spada lui cutezătoare
Şi nendoită de furtuni
Sunt puse semne de hotare
pământurilor din străbuni,
Osmanul, ungurul, poleacul,
cu teamă, slava-i recunosc.
Ca rudă şi prieten, placul
i-l face ţarul de la Mosc;
iar papa Sixt, cu-al sanctităţii
lui har îl laudă deplin,
numindu-l “Prinţ al libertăţii”
Şi- “Atlet al neamului creştin”!
Ce oare încă de la soartă
Şi altceva ar mai fi vrut
că umblă-atât de abătut
de parcă-o mare grijă poartă?
Ce nouri îi întunecară
mândria lui de voievod?
Ce gânduri negre oare-l rod?

La Soci, pe-a Radului fecioară
În lupte-a prins-o un aprod.
Şi-acum, Domniţa-ntr-o chilie
e-nchisă-n turnul sucevean
Şi-şi plânge viaţa în robie
Şi-şi blestemă pe-al său duşman,
Ci şoapte-n târg, clevetitoare,
Încep să umble despre Domn
că ziua-ntreagă tihnă n-are
Şi noaptea-ntreagă n-are somn.
Că tot spre turn îşi face cale
să vadă cu Domniţa ce-i?
Că zi şi noapte-i dă târcoale
Şi e topit de ochii ei….

(Sfârşitul părţii întâia)

Partea a doua

E-atâta jale-n tânăr pieptul el
Căci dorul libertăţii o ucide.
Obrajii-s pali. Dar în priviri livide
Se-ascund răzvrătitoarele scântei.
Ci nu sta întristată… Doar să vrei
Şi poarta temniţei se va deschide!

Lermontov: Vecina

În vremi ce sunt demult purcese,
pe-un câmp paraginei lăsat,
ai Genovei negustorese
feciori cetate-au înălţat.
Dar nu ştim nici de ce-o zidiră,
nici pentru cine şi nici când.
În ea muntenii locuiră,
apoi s-au pripăşit pe rând
din lumea-ntreagă toţi fugarii
de-un slobod drum aici atraşi:
Silvanii, ungurii, tătarii,
muscali, bulgari, sârbi, leşi şi saşi
Şi toţi câţi vânturaţi ca pleava
să vie prins-au obicei.
Cetăţii i s-a spus Suceava
După un râu din preajma ei.
Aşa îmi fuse povestită
de un unchiaş sfătos şi bun
legenda ei învăluită
de ceaţa unui timp străbun.
Coloane drepte-i ţin frontonul
pe-un zid ce încă-i nesurpat
Şi stă şi azi pe el blazonul
lui Andrei Doria sculptat.
Acoperit de muşchi şi viţă
se-nalţă sumbru şi temut
un turn şi tânăra Domniţă
În el cu jale-a petrecut.
Din geamul scund, spre zări, tăcută,
cu ochii marii suferinţi
privea spre ţara ei pierdută
Şi suspina după părinţi.
Iar pe obrajii ei, amare,
ca pe petala unei flori,
dau licăr de mărgăritare
Şi lacrimile uneori.
Dar ea, smerită sub icoană,
Îngenunchea cu gând supus,
punându-şi fără de prihană
nădejdea toată-n Cel-de-Sus.

Acum ea zace zăvorâtă
Într-o chilie mohorâtă
de dorul patriei tânjeşte
Şi-n nimeni milă nu trezeşte.
O vorbă nimeni nu-i să-i spuie
că-n preajma ei un altul nu e
decât străjerul de la uşă,
ursuz, cu chipul de cenuşă,
tăcut şi fără de privire,
Într-o cumplită-ncremenire.

Ci Ştefan către turn cutează
Şi-n prag ajuns, se minunează.

La baldachin perdeaua-i trasă
Şi-n aşternutu-i de mătasă
c-o sfântă nevinovăţie
Domniţa-n visul ei zâmbeşte.
Roşaţa din obraji e vie
apoi ca neaua se topeşte
Şi-ntreaga, dulcea ei suflare
e numai dor şi desfătare.

“O, Doamne, îngeresc i-e somnul!”
vrăjit îşi zice Ştefan Domnul
veghind în prag şi-ar fi în stare
un veac întreg, în nemişcare
aici să stea, să tot privească
făptura ei dumnezeiască.
Voichiţa pleoapele-şi ridică
În dulce revărsat de zori.
Cu ochii galeşi visători,
priveşte-n jur. Deodată strigă:

Ah, Voievodul! şi aici
vii toată tihna să mi-o strici!
Om rău, cum oare te înduri
de tată să desparţi o fiică
Şi ţara ca un hoţ să-i furi
Şi stăpânirea să i-o iei?
Ce mârşăvie venetică
te-aduse iar în ochii mei?
Hai, fugi din cale-mi! Pleacă! Piei!

Ştefan:

Cu multă vreme înainte,
Voichiţo, vai! am aşteptat,
cu sufletul îndurerat,
dojenitoarele-ţi cuvinte.
Mâhnirii tale îi sunt vina.
Păcatul să-l răscumpăr vin.
Căci vieţii, tu îmi eşti lumina
Şi numai ţie mă închin.
Trăieşte tatăl tău, întreagă
Îi dau moşia înapoi!
Şi tronu-i dau căci tu mi-eşti dragă
Şi doar pe tine eu te voi!
Arată-te îndurătoare
cu ale mele suferinţi!
Ţi-aştern şi slava-mi la picioare
Şi falnicele-mi biruinţi —
dar tot ce-a fost urât odată
uitat rămână în vecii.
Îţi cer cu inima curată,
Voichiţo, Doamna mea să fiii

Voichiţa:

Măria-ta, ce mişcătoare
cuvinte te pricepi să spui!
Dar uiţi că-ntemniţată-s oare?
Şi unde? şi din vina cui?

Ştefan:

De ce cu-atâta nedreptate,
Voichiţo, mă mâhneşti mereu?
Au n-ai întreaga libertate?
Nu în robia ta sunt eu?
Întinde-mi, scumpo, dalba-ţi mână
Şi toţi oştenii mei te vor
cinsti ca Doamnă şi Stăpână
a Domnului şi-a ţării lor!

Voichiţa:

Dar chinu-ntemniţării mele
cum poate fi uitării dat?
Doar sângele-ar putea să spele
acest înjositor stigmat.

(Sfârşitul părţii a doua)

Partea a treia

Şi-n ţara noastră-n vremi trecute
când încă neamul moldovean
Îşi mai păstra a sa virtute
de neânduplecat Roman
robiei neplătindu-i biruri,
erau petreceri şi la noi
Şi se făceau şi-aici turniruri
În care se-ntreceau eroi.
Şi toţi atunci pe-aceeaşi treaptă,
de la păstori pân-la boieri,
cu Domnul ţării-n luptă dreaptă
uitau de rang, de neam, de-averi.
Iar fetele, ca o răsplată,
Împodobeau pe-nvingători
cu o cunună minunată
din cele mai frumoase flori.
Şi-avea nu-ntotdeauna parte
slăvitul ţării Voievod
cununa gloriei s-o poarte
ci omul simplu din norod.
Atunci, cu-nflăcărată odă
toţi barzii îl suiau în slăvi
pe cel ce-l întrecea pe Vodă
cu vitejeştile-i isprăvi.
Şi către el cătau cu-ardoare
priviri focoase de femei
că nici nu mai ştia sub soare
mai mare fericire ce-i.
O, vremi de înălţare sfinte!
Pe plaiurile strămoşeşti
de ele, azi, ne-aduc aminte
doar cântecele bătrâneşti.
Căci fala veche-a fost să piară
Şi lumea-ntreagă a uitat
că e la Dunăre o ţară
c-un neam atât de apăsat.
Ba, unii spun chiar şi-n batjocuri
că-i neam robiilor menit….
Dar ce-a fost el pe-aceste locuri
ce fapte mari a săvârşit,
cum, înfruntând Sublima Poartă
Şi-atâţi bezmetici venetici,
tot el a Europei soartă
o hotăra, luptând, aici,
sub vânturile vremii toate
de care n-a putut fi zmult!
Vai, toate-acestea, din păcate,
uitate sunt demult, demult.

Ci iată, străluceşte slava!
Bat toate tobele-n Suceava
căci Ştefan-Vodă hotărăşte
voinicii-armura să şi-o-ncingă
Şi să se lupte bărbăteşte
iar cel ce-i mai viteaz, să-nvingă!
Şi-arată sărbătoarea faţa.
Un freamăt viu cuprinde piaţa
cu flamuri mari împodobită,
cu lanţ de-argint împrejmuită.
Iar dincolo de lanţ se-ndeasă
cu veselie zgomotoasă
mulţimea mustăcioasă care
aşteaptă-ntrecerea cea mare.
Bătrânii cu nepărtinire
privind a luptei îndârjire
pe tineri vrând să-i necăjească
Încep în glumă să vorbească:
„Ehei, în vremea dinainte
erau mai falnici luptătorii
Şi-aveau şi sânge mai fierbinte!
Azi de nimic nu-s buni feciorii,
abia pot sufletul să-şi tragă
că-ntrânşii n-au un pic de vlagă!
E drept că vremea ni se duse…
Da-n vremea noastră altfel fuse.“

De-odată însă, o mişcare,
Înconjurat de-aprozi, călare
În piaţă intră Voievodul
Încins cu vitejeasca-i spadă.
Voios salută el norodul
care se-nghesuie să-l vadă.
Frumoasele, uitând sfiala,
spre el şi ele dau năvala,
În ochii lor ca-ntr-o oglindă
vor chipul Domnului să-l prindă.
Dar Ştefan-Vodă mândru trece
cu ceata care îl petrece
tăindu-i pârtie prin lume,
ducându-l către un cort anume
drapat cu scumpe catifele,
cu stema zimbrului pe ele.
Un slujitor în grabă mare
o scară aurită-i pune
Şi îl ajută să coboare
căci anevoie se supune
trăpaşul lui ca un tăciune,
de seminţie-arabicească,
deprins în lupte să gonească
Şi care-acum, nervos, în jocul
copitelor, frământă locul.
Văzduhul fierbe de urale
În lauda Măriei-sale
Şi cântece de bucurie
cinstesc măreaţa lui domnie.
Da-n cort e tihna lui de-o clipă
că iar ca şoimul se-naripă
Şi ager iar pe cal se-aruncă
lăsând aprodului poruncă
să deie zvon în tot norodul
că fi-va astăzi Voievodul
cu cei viteji să se întreacă,
dorind să afle, astfel, dacă
povara grijilor şi anii
cei mulţi în luptă cu duşmanii
nu i-au ştirbit cumva nesaţul
de-a-şi încleşta pe spadă braţul.
Şi dă aprodul glăsuire
poruncii întru împlinire:
„Din luptători, acela cine
la glorie şi cinste ţine,
să iasă, dacă e în stare
cu-al ţării Domn să se măsoare!
Răsplată mare îl aşteaptă
pe cel ce-nvinge-n luptă dreaptă!“
Atâta doar aprodul zise.
Mulţimea toată-ncremenise,
suflarea şi-o opri şi vântul.
Şi toţi tăcură ca mormântul.
Dar iată, prinde-un glas să zică:
„Eu îndrăznesc!“ şi se ridică
un mândru cavaler în zale.
E-n floarea semeţiei sale,
frumos la chip ca o fecioară
Şi tânăr ca o primăvară.
Călare către Domn porneşte.
Pe frunte coifu-i străluceşte.
La scară, lancea-i scânteiază.
Din nou încremeneşte gloata.
De-ntrecere vitejii-s gata.
Cu lancea, unul către altul,
călare îşi pornesc asaltul.
Şi Ştefan ştie să abată
intâia lance-nverşunată.
A doua oară se-ntâlniră
Şi lăncile iar zăngăniră.
Pe Ştefan însă îl înfruntă
o lovitură şi mai cruntă
Şi-i greu să crezi! El se prăvale
cu stropi de purpură pe zale.
Un murmur de nemuţumire
străbate-ntreaga-nsufleţire.
Eroul cu al cărui nume
pe prunci puteau să-i înspăimânte
când îl rosteau, turcoiace mume,
acum de un copil înfrânt e!

Ci sprinten de pe calu-i sare
frumosul tânăr şi viteaz.
Privirile nu-i sunt amare
deşi-i curg lacrimi pe obraz.
În suflet nu-i mocneşte sfada
Şi negre gânduri nu-l mai rod.
El mâna-i albă ca zăpada
Şi-o-ntinde către Voievod
Şi-i spune: “Astăzi dau uitării
tot chinul ce l-am suferit
căci eu ruşinea-ntemniţării,
cu sânge azi, am ispăşit.
Dar fi-va ţie să se-nchine,
de-aci nainte viaţa mea
Şi jur că numai pentru tine
eu voi trăi, Măria-tal”
Un singur om, cel ce-nainte
privise-ntrecerea tăcut,
aceste ultime cuvinte
ce tâlc ascund, a priceput.

(Sfârşitul părţii a treia şi cea din urmă)

Opera Apartinand Bogdan Petriceicu Hasdeu | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech