La casa de nebuni

Autor : Bogdan Petriceicu Hasdeu

Tăcând, c-un, semn opresc trăsura:
Tăcut mă sui. Alt semn mai fac,
Plecăm făr-a deschide gura.
Birjarul, eu şi caii tac.

Căci dobitoacelor cu minte
Degeaba le mai ţii un spici,
Când ele fără de cuvinte
Pricep mai repede un bici.

Vreau să vorbesc, dar cu nebunii
În falansteru-n care unii
Sunt mari poeţi şi mari tribuni.
Deci: hai la casa de nebuni!

Îmi iese doftorul.—Dă-mi pace!
Cu cei mintoşi eu n-am ce face,
Ş-aş vrea pe toţi să-i pot uita:
Venit-am nu la dumneata…

În jurul meu se-ntinde un petec de grădină
Cu flori şi pomi, amestec de umbră şi lumină;
Iar printre ele falnici, încet, nepăsători
Păşesc, albind ca spectri, superbii visători.

În fund, tot alb ca dânşii, salcâmul înfloreşte
Nebun şi el, mirosu-i în vânt îl risipeşte.
Jos la tulpina-i largă, sub desu-i coveltir,
Stă neclintit un tânăr c-o faţă de martir.

Privire mai senină şi mai pătrunzătoare,
Mai multă bunătate pe-o buză zâmbitoare,
O frunte mai măreaţă, pe care cu fiori
Priveşti un cer cu raze şi totuşi plin de nori,

O faţă mai cu farmec, o faţă mai oglindă
De-naltă cugetare şi de simţire blândă,
Şi totul gingaş, palid, electro-străveziu…
Eu n-am văzut-o-n viaţă şi nu pot s-o descriu.

M-apropii. Cătătura-i pe loc mă pironeşte.
Rămâi într-o uimire. El galeş mă priveşte;
Ş-un glas ce te străbate prin timbru-i fecioresc
Răsună: Vii la mine. O ştiu şi te iubesc.

Când pentr-ntâia dată
În lumea vinovată
Al Tatălui cuvânt
S-aduc o viaţă nouă
M-a pogorât, ca rouă
Din stele pe pământ,

Căzui mâhnit pe pălămidă,
Căzui pe frunză cu omidă,
Căzui pe buruieni cu spini,
Şi roua cea dumnezeiască
Din bălării făcu să crească
Lămâi şi rodii şi măslini!

Acuma pentr-a doua oară
Din ceruri Tatăl mă coboară.
Căci răul bântuie mai reu;
Mai rău ca orişicând alt’ dată
Icoana lumii e scăldată
De sângiuri fără Dumnezeu!

M-arăt, strigând să stângă
Văpaia cea nătângă
A groaznicului tun…
Vorbesc, şi-ndată gloata
Mă-mpinge’ la Golgoata
Şi ţipă că-s nebun!

Aştept Caiafii să m-apuce,
Aştept să-nfigă iar pe cruce,
Să-ndoape cu oţet pe Crist.
Prin chin solia-mi se-mplineşte,
Prin moarte-mi omul se-nnoieşte,
Şi tu-mi vei fi evanghelist.

D-aci vor înceta războaie,
Cel tare n-o să mai despoaie
Şi nu va mai răbda cel slab;
Ştiinţă, artă ş-avuţie,
Unite-n pace prin frăţie,
Vor curge dintr-un singur jgheab.

În cer m-adastă plata.
Piroanele sunt gata.
Loviţi, loviţi, mereu!
Mă doare, şi-s ferice,
Căci răstignit aice
Mă-ntorc la Tatăl meu!…

Un nu ştiu cine, scund, grăscior,
Buzat, cu faţa de bujor,
Spre noi înaintează
Şi-mi zice: “lasă-l că-i ursuz!
El tot posteşte ca Isus
şi veşnic aiurează.

Dar nu te tulbura. Pe-aice tot ce este
E numai visul meu, pe toţi eu vă visez.
Dormind vă născocesc, vă ţes ca-ntr-o poveste
— Dar ce eşti tu?
— Ce-s eu? Mă cheamă Chichirez.

A-ţi spune tocmai ce-s, nu prea găsesc cuvinte.
În vis, sunt un nebun, de nu m-aş deştepta;
La faptă, când nu dorm, sunt sănătos la minte
Ş-am un stomac de lup când are ce mânca.

Să te mănânc sau nu? Ba. Fii acum pe pace.
În vis eu sunt sătul şi nu m-auzi urlând.
Nebunii sunt hrăniţi, ş-a fi nebun îmi place,
De nu m-aş deştepta, căci adormii — flămând

Ce adormire, vai! Când trupul aţipise,
Atunci visez că trec pe lângă un brutar.
Sunt altfel om cinstit, dar ce să faci cu vise?
În vis, îmi pare rău, furai ca un tâlhar.

O jimblă-o şterpelii. Mă prinde şi m-apucă.
Plecăm la comisar. Mă judecă pen vis.
Un poliţai visat nu-i oare o nălucă?
O palmă îi cârpesc, şi dânşii m-au închis.

Eu îi priveam cu haz, ştiind că visu-i glumă,
De nu m-aş deştepta, flămând aşa cum fui;
Pe-un Cuza de-aş visa, eu îl înjur de mumă,
Ba şi-l omor în vis. E vis. Ce-i pasă lui?

Un mare tărăboi urmează dup-aceea:
Toţi zbiară că-s nebun, şi ţup! aici m-aduc…
Că-i vis, o ştiu, aşa-i, dar nostimă-i ideea
Pe cetăţeni flămânzi să-i duci la balamuc!

De-atunci mănânc ticnit; am carne, pâine, poame,
Un singur rău: în vis mă satur îndestul
Ş-apoi visez c-adorm visând că-mi este foame,
Grozav!… Dar iar visez că mă deştept sătul.

Eram flămând. Acum petrec şi-s prea ferice.
Mai râd de cei nebuni, mai râd de mutra ta:
Eşti cam posac. De-ai fi aievea, eu ţi-aş zice
S-adormi şi tu. Ha, ha! De nu m-aş deştepta!

A! Iată cineva mai potrivit cu tine:
Moşneag posomorât cu nasul tot pe sus.
Ce vis ciudat! eu, bre, m-aş mulţumi mai bine
Pe-un Capşa să-l visez decât p-alde Isus!

El pleacă, iar bătrânul, un chip de moaşte sfântă,
Surâde şi-mi întinde o mână de schelet;
Dentâi şopteşte-n aer, privind cu ochii ţintă
În zarea dintre arbori, ş-apoi mă-ntreabă-ncet:

— L-ai auzit, ce dulce şi mângâios vorbeşte?
— Vorbeşte cine? unde-i?
— Nici tu n-ai auzit?
Eşti surd şi tu ca dânşii! Pe toţi vă-nnebuneşte
Materia cea brută, pe toţi v-au asurzit!

Urechea-ţi nu-i ureche! Tu nu ştii c-ai în tine,
Ascuns în fundul minţii, pitit în duhul teu,
Un alt auz ce-aude din sferele senine
Pe spirite, pe îngeri, pe însuşi Dumnezeu!

Tu n-o ştii, căci ţărâna te-nlănţuie-n cătuşă,
Căci sufletu-ţi robeşte robia cea mai grea,
Căci lutu-i puşcărie, din care n-ai vro uşă,
Silit a sparge zidul de vrei să ieşi din ea!

Tu nu-l auzi sărmane? şi câte el mai spune!
E fiul meu, pe care în luptă la Vidin
Un glonţ îl răpusese, şi totuşi —o, minune!
Din ceasul morţii sale trăieşte mai deplin.

Îl vezi acum? Priveşte-l!
— Nu-l văd.
— Orbire crudă!
Eşti unul dintr-aceia ce jură pe tipic
În lume să nu ştie, sub soare să n-audă
Decât ce-nvaţă-n şcoală: o buche şi nimic!

Prin văzul căpăţânei eşti vita, care crede
Că firea dat-au ochii să vezi cum să mănânci!
La om e ochiu-n suflet, privind ce nu se vede:
Mai rază decât raza, el trece şi prin stânci!

Nu-l vezi? E chipeş, mândru, cu nimbul tot lumine,
O frunte-cer sub care doi gemeni curcubei
Cunună două stele ce m-aţintesc pe mine
Şi vin a se răsfrânge duios în ochii mei.

Sub stele… ah! ce zâmbet! Când peatra lăcrimează,
Din lacrima-i neştearsă se face-un stalactit;
Dar va zâmbi ş-o peatră, de i-ar fi dat să vază
Cum dânsul îmi zâmbeşte de când ne-am despărţit.

Şi gura-i se deschide; răsuri şi crini s-arată:
Sunt buze-n cari îmi pare că văd întregul mai!
Iar ca parfum — cuvântu-i se-ntinde şi mă-mbată:
Ce-i muzica la oameni la îngeri este grai…

*

De fiu-său el îmi vorbea,

Iar eu vedeam pe fie-mea,
Dentâi lucind ca o scânteie
Apoi ca pasere de-argint
Plutind uşor către pământ,
Şi iat-o zână de femeie!

De fiu-său când îmi vorbea,
Eu auzeam pe fie-mea,
Dentâi ca unda-n depărtare,
Apoi un tril, apoi un cânt,
Sunând din cer pân’ la pământ
Şi răsunând în sărutare!

De fiu-său el îmi vorbea,
Dar eu eram cu fie-mea,
Şi sufletu-mi în fericire,
Zburând într-un nespus avânt,
Îmi lasă corpul pe pământ
Rostogolit în nesimţire!

De-atunci o duc ca şi-nainte:
Privesc ce unii dreg,
Ascult ce alţii spun,
Urăsc pe cei crezuţi cu minte,
Şi nu pot să-nţeleg,
Că n-am ajuns nebun!

Opera Apartinand Bogdan Petriceicu Hasdeu | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech