Dragostea păcurărească

Autor : George Coşbuc

Sună coasta; turma-ncet
Preste câmpuri face-şi calea;
Latră câini de sună valea,
Iar de-alături prin spinet
Se iveşte,-alene vine
Flăcău nalt cu pasuri line.

S-opresc turmele-n izvor
Şi din răcoroasa apă
Ele-n vreme ce s-adapă,
Păcuraru-n preajma lor
Razimă-se de-un fag; şede
Supărat, zdrobit se vede.

Pe-a lui frunte nori s-adun
Şi privirile-i curate
De grei picuri par udate;
El tresare: nu-i semn bun,
Căci tot stă căzut pe gânduri
Şi suspină-n dese rânduri.

Cum nu-i neamţul blăstămat,
Căci se face, ce se face,
Multor feciori nu dă pace
Şi nici mie nu mi-a dat,
Că m-a scos din sat afară
Să mă ducă-n altă ţară!

Vai, şi neamţul nu-i milos,
Nu se uită şi nu cată
De-i eşti frate, de-i eşti tată,
Numai om să fii frumos;
Te dezbracă şi te tunde
Şi cătană te răspunde.

Iar cătană… n-ar fi greu
Şi plăcea-mi-ar, plăcea mie
Să tot fiu în cătănie,
Dac-aş fi-n pământul meu
Să trăiesc, cum se trăieşte,
Cum ştim noi, ardeleneşte!

Dar te duc, ca să fii dus
Şi să nu mai vii acasă,
Căci cu anii nu te lasă
Din porunci; şi-acolo nu-s
Oameni cu inimă bună,
Vorbe dulci măcar să-ţi spună!

Vai, să merg în loc de chin,
Unde n-am cu dor nici frate
Şi nici om cu bunătate,
Căci străinu-i tot străin:
Tragi de moarte şi te vede,
El te bate, nu te crede…

Cât mi-a fost mie de drag
Să mân oile, să pască,
Caprele să rătăcească
Prin pădurile de fag
Şi din bucium câteodată
Să cânt hora legănată!

Să văd codrul plin de-areţi
Şi cârlanii cum s-alungă;
Iar în amurgit la strungă
Să mulg laptele-n găleţi
Şi să-mi fac eu singur slujbă,
Crestături făcând pe cujbă!

Oh, şi-acum să dau de greu,
Să mă ducă doru-n lume
Şi să fiu silit anume,
Ca să-mi las pământul meu;
Să las fraţi, să las o mamă,
Supărată-a bună seamă!

Vai, să mă despart acum
De berbeci şi miorele
Şi de voi, dragile mele
Oi, care-mi făcurăţi drum
Prin senin, ca şi prin ploaie
La livezi şi la zăvoaie.

Să las lunca cea cu spini
Şi să nu mai văd pe luncă
Lătrând câinii cum s-aruncă
Peste rât, când păcuini
Înfricate de vreun tropot
Fac să sune glas de clopot!

Să las multe lucruri dragi;
Eu să mă despart de stână,
Să las sâlha cea bătrână,
Să las codrul cel cu fagi,
Să las crânguri, să las hucii,
Şi poiana cu bulbucii!

Să las văi, unde scobor
Capete de curcubeie;
Să las stanişti şi nedeie,
Şi să schimb tăcerea lor
Cu mult zgomot, multă larmă
Din cetate şi căzarmă!

Şi să las fluierul meu,
Şi să nu mai cânt pe dânsul
Doine vechi; îmi vine plânsul,
Când ştiu bine, cum că eu
Am s-apuc în loc de fluier
Puşca cea cu rece şuier!

Oh, şi-apoi… atâta dor,
După doi ochi de mărgele,
Dup-un struţ de viorele,
Strâns lipit de sânişor!
Doamne, Doamne, cu ce soarte
Tu mă dai de viu la moarte!

Ştiu eu că la străini sânt
Câte lucruri de minune,
Câte nu se mai pot spune
Şi n-au seamăn pe pământ:
Turnuri mari până la stele,
De te pierzi privind la ele!

Şi pe-acolo-s numai mări,
Şi corăbii şi ostroave,
Potcoviţi cai cu potcoave
De argint; şi-n alte ţări
Umblă cel din urmă faur,
Îmbrăcat în strai de aur!

Şi spun cum că poţi vedea
Alte lumi, şi-acolo, Doamne!
Într-un an sunt două toamne
Şi nu cade iarna grea;
Ba mai spun că este-o ţară,
Unde-i de-a pururea vară!

Poate fi, căci ce folos!
Pentru mine, ard-o focul,
Ard-o, chiar să fie locul
Cum e raiul de frumos!
Nu vreau ţări de fală pline,
Lase-mă p-aci pe mine!

Căci p-aicea m-am dedat
Cu vremi grele, cu vremi bune
Şi cu ploi şi cu furtune
Şi cu cer înnegurat:
Eu ştiu munţii, dar mai bine
Mă ştiu ei întregi pe mine!

De pe-aceste locuri eu,
Nu m-aş duce niciodată,
Căci în ţară-nstrăinată
Ştiu că plânge-voi mereu;
Vai, putea-voi trăi oare
Fără miei, fără mioare?

Tot cu dorul eu să fiu?
Tot cu jale fără seamă
Şi de tată şi de mamă
Eu nimica să nu ştiu?
De părinţi, de fraţi, sărmanii,
Să port dor, sa-l port cu anii?

Vai, şi-n sate până când
Hori de brâu se vor întinde
Şi cu fete se vor prinde
Veselii flăcăi jucând,
Singur eu în altă ţară
Să mă lupt cu jale-amară?

Şi la clacă şi la nunţi
Şi la glume-n şezătoare
Numai eu să nu fiu oare?
Şi pe coamele de munţi
Să facă ce-or vrea păstorii,
Eu s-ascult ce zic maiorii?

Oh, şi-apoi să fiu închis,
Între ziduri de cetate,
Unde soarele străbate
Numai rar şi ca prin vis
Şi să plâng cu lacrămi crunte,
Largul meu, ce-aveam la munte?

Ţări străine! Mult amar,
Mult amar de cine-şi lasă
Mamă şi fraţi buni acasă!
Vai, şi mie-aşa-mi lăsar
Sorţile, ca să am parte
De trai greu şi-n ţări departe!

Scrisu-mi-e cum să petrec!
Să vă las câmpii iubite,
Oi de mine păstorite
Să vă las, căci mâine plec!
Oare după ani de jele
Iar veţi fi voi ale mele?

Renturna-voi oare când?
Prin poiana de la Cruce
Mai putea-mă-voi eu duce,
Mai putea-voi eu, lătrând
Şi pitit dup-o movilă,
Să-nspăimânt câte-o copilă?

Mai trăi-voi primăveri
Să-mi văd turmele şi câinii?
Şi cu baciu-n preajma stânii
Mai cerca-ne-om în puteri,
Spre-a vădi care-i mai harnic
De pus caşii pe comarnic?

Şi de-acum în sărbători,
Părăsindu-mi mieluşeaua,
Mai juca-voi arcăneaua?
Şi de-acum în şezători
Voi mai fi să fiu pe lume,
Fetele să-mi pună nume?

Nu ştiu cum am să trăiesc
Colo-n ţările străine,
Însă ştiu atâta bine
Că-n dor am să mă topesc,
Şi-n veci nu-mi va bate vântul
Să-mi mai văd din nou pământul!

Ştiu eu, că de-acum mai mult
N-am să văd câmpii cu soare,
N-am să păstoresc mioare,
Glas de clopot n-am s-ascult.
Şi vătui pe coasta lată
N-am să mân eu niciodată!

N-am să văd preste răzor
Mai mult mieii cum aleargă,
Nici miori pe lunca largă.
Nici înterţii la izvor;
N-am să văd de-acuma iezii
Pe la marginea livezii!

Şi pe coasta cu hemei
Nu mă va mai duce dorul,
Ca să tai eu cu toporul
Din fag frunza, pentru miei;
Şi-n poiana de la Cruce
Veci de veci nu m-oi mai duce!

Opera Apartinand George Coşbuc | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech