Ziua-nvierii

Autor : George Coşbuc

E soare-n cer şi cântec de clopote e-n sat
Biserica e plină de cei cari au plecat
Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune
Sunt Paştele! Văzduhul e parc-o rugăciune,
Şi totu-i sărbătoare pe deal şi pe câmpii,
Cu flori şi cu izvoare, cu glas de ciocârlii:
El, El dă zilei farmec şi farmec dimineţii,
El morţii dă repaos, dă dragoste vieţii!Dar colo într-o casă la margine de sat
Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat,
Nici loc măcar de-astâmpăr în ceasul Învierii.
Cu faţa pustiită de viforul durerii
Ea stă-n genunchi de pază bolnavului culcat
În leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat
De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.
Ea, veselă de-a pururi, abia ştiu ce-i plânsul
În zilele fetiei, şi-un gând o-nsenina
De când e măritată: că Domnul îi va da
O fată, drăgălaşă, cu ochii de cicoare
Ca tată-său, şi blândă şi vecinic zâmbitoare
Ca mă-sa! Puişorul! Oh, bine ce va fi!
Şi va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi,
Şi una o să-ndemne la râs pe ceealaltă.
O vede mică-n leagăn, şi inima-i tresaltă,
Şi-i creşte fata, creşte, bujor şi ghiocel,
Şi uite-o cum se-ncearcă să steie copăcel
Şi bâlbâie şi cade, dar râde şi se scoală.
Ce veselă-i când vine să-şi puie capu-n poală

La mamă-sa şi-ndrugă cuvinte de-ale ei.
Şi creşte ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i?
Cât masa e de naltă, şi-ajunge la zăvor
Şi singură-şi deschide, când iese-n foişor.
O vede-n gând şi râde şi tremură nevasta
O, Doamne, tu eşti mare, şi dulce-i viaţa asta!
Dar a venit copila s-o-nveţe cum să plângă,

Să-i frângă rostul vieţii şi sufletul să-i frângă
Prin zbuciumul durerii; de două săptămâni
Copila mamei n-are răsuflet în plămâni
De multă izbitură şi nopţi făr-alinare.
Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are,
Şi slujbele-s degeaba şi macu-n aşternut
Şi vinerile mă-sa degeaba le-a ţinut.
Şi i-a citit şi popa, dar nu i-a fost de samă!
Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă
În braţe cu odorul, sub sfântul pătrahil
Şi tot nu prinde suflet sărmanul ei copil.
E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.

E prea păcat de moarte ca nimeni să nu fie
Din casă la-nviere, şi s-ar fi dus şi ea,
Dar azi se liniştise copila şi dormea.
Cum sta aşa pe leagăn cu fruntea pe o dungă,
O-nvinge oboseala şi fierberea-ndelungă,
Pe-ncet ea-nchide ochii: e cald şi e frumos
Şi-n geamuri bate cerul cu soare şi miros,
Şi ea de nedormire e galbenă şi frântă,
Şi-i linişte-n odaie, şi clopotele cântă…
Ah, iată cum aleargă de-a lungul unui plai
Copila mamei, albă ca îngerii din rai
Şi capul mic şi vesel pe spate şi-l aruncă!

E linişte pe dealuri şi cântece pe luncă
Şi fete-n haine-albastre, ca cele de-mpărat,
Se joacă-n scânteierea văzduhului curat
Pe sus, năluci frumoase cu fulgere încinse.
Copila mamei-n zarea câmpiilor întinse
Tot face semn să vie şi mamă-sa la ea.
Şi mama pleacă grabnic şi parcă se ducea
Pe sus, plutind pe aripi, şi nu putea s-ajungă!
O ţint-aşa de-aproape şi-o cale-aşa de lungă!
Dar uite-acum! Din vale vin popi, cădelniţând,
Şi-n capetele goale creştinii vin cântând:
Sunt toţi bătrâni ca vremea, iar preoţii nainte
Sunt mai bătrâni şi cântă, dar slabele cuvinte
Abia răsar din gură ş-apoi pierdute mor
Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor
Răsună ca din peşteri, fac vuiete-necate
Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate.
Şi mama-şi face cruce, s-apropie un pas
Dar când zăreşte mortul rămâne fără glas,
Copila ei pierise, şi-o vede că-i aproape,
Copila e sub giulgiuri şi-o duc ca să i-o-ngroape…
Ea sare buimăcită şi-apucă vrăjmăşeşte
Copila, o ridică din leagăn, o priveşte
În ochi: ei sunt de sticlă şi morţi ca de pământ,
O ţine sus, dar capul copilei cade frânt,
O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrundă,
Cum ţii de piept pe unul şi-l scuturi să-ţi răspundă,
Şi-o strânge furtunatic un urlet a gemut,
Era durerea mamei, că ei i s-a părut
C-aude roata morii şi roata stă deodata.
Se uită lung în giuru-i, se-ntoarce-nspăimântată,
Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns
D-un fulger: parcă vede în cas-aici ascuns
Duşmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume
Bărbatul şi copila, pe dragii ei din lume.
Să nu ne laşi, măicuţo! îi zice de la piept
Copila ei cea moarta, Nu, nu! răspunde biata,
Te apară măicuţa, pe tine şi pe tata!
Şi strânge-apoi copila la sufletul ei plâns,
Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns,
Şi iese cu ea-n braţe, spre sat apoi s-abate
Cu ochi aşa năprasnici, cu mâinile-ncleştate,
Aleargă, ţine drumul bisericii, şi-n drum
Se dau creştinii-n lături, cruciţi, că văd acum
Ce n-au văzut în viaţă: văd groaza şi păcatul
Dar ea aleargă-ntruna să-şi apere bărbatul,
Căci el acolo-i singur, şi dacă va sosi
Duşmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.

Cucernici stau creştinii, în pace şi iubire,
Smerit plecând genunchii şi limpedea privire,
Iar clopotele cântă; dodată ei tresar:
Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,
Năvalnică s-azvârle să-şi facă drum cu sila
Şi spaima face vuiet şi jalnic ţipă mila
Din tinda-ndesuită de-o lume de femei.
S-abat în două laturi creştinii-n drumul ei,
Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.
Cu ochi aşa năprasnici, cu mâinile-ncleştate
Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,
Desculţă, nedormită, şi hainele ei spun
Că nu e semn a bine, ca-i blestem şi pierzare,
Pedeapsă peste dânşii, în ziua asta mare.
Ea însăşi buimăcită în jurul ei privea,
Căci îşi pierduse capul şi nu-şi mai pricepea
Cărările; în faţa bărbatului, pierdută
Privea într-altă parte, el mut şi dânsa mută.
Iar când el zise-n urmă: E moartă? Ca din drum
Un om grăbit, ea silnic răspunse: D-apoi cum?
Se-ntoarse-apoi cu spaimă, izbită ca din mână;
Ardea de-ntunecată privirea ei păgână
Şi buzele-i jucară de-un tremur fioros.
Văzuse cruci şi facle şi chipul lui Christos,
El azi omoară moartea cu vecinica viaţă,
E sfânt şi e puternic, şi stă aici de faţă
Cu mine şi cu tine, că toţi suntem ai lui:
Iar dacă plângi el tace; sub pază-i de te pui,
El tace; şi durerea când urlă şi te face
Să rupi pământ cu dinţii de mult amar, el tace!
Şi ea, lăsând copila din mâini, a ridicat
Cu vuiet pumnii-n aer: Da, cât nu l-am rugat!
Lui cântec şi tămâie, lui rugile şi plânsul,
Lui preoţi şi biserici şi toate pentru dânsul!
Că zece bani de are un biet de pe cărări
În loc să-şi ieie pâine, îi dă pe lumânări,
Pe fumuri de tămâie; el toate ni le cere
Şi-n schimb ne dă-ntuneric şi foame şi durere.
Muriseră creştinii în jur de-acest cuvânt,
Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt,
Şi sta cu ochii-n aer şi galben ca paharul:
Părea că s-aprinsese de trăsnete altarul.
Dar cine-l pune oare să fie Dumnezeu?
Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:
De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă?
Lăsaţi-mă! E moartă, şi uite-i, nu mă lasă!
Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o ţin.
Ea plânge, tot altarul de hohot este plin,
Ea ţipă şi scrâşneşte şi bate din picioare,
Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.
Aşa-necată urlă, la Christ cătând mereu;
Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:
De-al lui îl doare numai şi iarăşi e curmată
De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată,
Şi mulţi se dau în laturi şi mulţi se-ngrămădesc,
Iar Christ rămâne singur, căci toţi acum privesc,
La zbuciumul durerii: de mulţi încercuită,
Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,
Şi-o clipă, mântuindu-şi vorbirea, de sub mâini
Ca fulgerul se-ntoarce spre-altar cu ochi păgâni
Şi geme ca jungheată: De-al altora nu-l doare
Pe-al lui să şi-l învie, pe-al meu să mi-l omoare!
Au scos-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat
O duc acum pe braţe, căci n-a mai încetat
Să ţipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă.
Bărbatul ei în urmă, având copila moartă
La piept, e dus cu gândul şi vine-ncet şi trist,
E soare-n cer, puternic şi mândru, ca un Christ,
E linişte pe dealuri şi, ca o rugă sfântă
Trec şoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă.
E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,
Cu zâmbete şi jocuri şi râsuri de copii,
Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare,
Şi nimeni nu cunoaşte ascunsa lui cărare!

Opera Apartinand George Coşbuc | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech