Ca nişte frunze negre

Autor : George Lesnea

Ca nişte frunze negre spulberate ,
Trec ciorile cernând singuritătate.
Cu prapurul ei vânăt vine seara,
Noiembrie măcelăreşte ţara.
Duc în ţăpoaie clăi de umbră, boii,
Se rup de ţarini aşchiile ploii.

Stau morile cu aripile ude,
Ca prin perete râul se aude.
O cucuvaie, rece şi departe,
Din hârca turlei strigă după moarte.
Purtat încet pe năsălii de ceaţă,
De noi coşciugul frigului s’ agaţă.

Curg depe streşini râme de cenuşă,
Pustiul suge clanţa dela uşă.
Gângănii ude se strivesc de geamuri,
Se zdrenşuieşte ziua între ramuri.
Ciupită de vărsat e orice baltă,
In zări amurgul şchiopătând tresaltă.

S’a rătăcit ceasornicul de vreme,
Arătătorul visului se teme
Şi ploaia zădărită de risipe,
Din palmă-şi scapă boabele de clipe.
Pe sforile ei veştede, amară,
Putreziunea’n suflete coboară.

Cu moliile gândul se îngână,
Ni-s degetele strune de şărână.
Ulcior deşert se simte fiecare
Şi-l umple vântul cu întunecare.
Inveninarea buzelor e soră,
Cu sângele ce picură din oră.

Păianjenii urâtului se’ndeasă,
Pe frunţile tristeşilor din casă.
Cuvintele-s beşici ce’dată crapă,
Vărsând vedenii tulburi pe pleoapă.
Nu-i nicăieri nimic. Se’neacă drumul.
Căscându-şi gura ne înghite fumul.

Ne răzămăm de crengi, de cuiburi goale,
De gârbovele amintiri domoale.
Pe lângă câinii vagabonzi, cu chinul,
Umblăm prin gloduri căutând destinul.
In ochii lor vedem ce’n noi se’ntâmplă,
Lătratul sec ne sfredeleşte’n tâmplă.

Ne pare că pornim spre amorţire,
Că morţii au fugit din cimitire
Şi s’au ascuns în noi. Cu mâini albastre,
Işi încălzesc la inle nstre,
Veciile ucise de uitare,
De asta e tăcerea-aşa de mare.

Opera Apartinand George Lesnea | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech