La vânătoare

Autor : George Topârceanu

I. Decorul

Sus, pe dealuri, Toamna pune
Mirişti galbene-n lumină,
Arături ca de cărbune
Şi mohoare de rugină.

Rânduri-rânduri, spre câmpie
Se perindă nori de plumb
Peste larga simetrie
De coline cu porumb.

Iar când soarele străbate,
Luminând peisajul vast
De dreptunghiuri colorate
Într-un limpede contrast,

Saltă-n valuri jucăuşe
Şi foşneşte lung sub soare,
Cu mătasă la pănuşe,
Mămăliga viitoare…

II. Un iepure

Scurt, mohorul a foşnit…
Şi spre neagra arătură
Într-o clipă s-a ivit
Un măgar-miniatură!

Din căpiţă sare pleavă,
Sar gunoaie dintr-un snop.
Puşca scoate fum pe ţeavă
Şi porneşte ca un dop…

A căzut… ba nu! Din goană,
Mic, elastic şi urgent,
Lâng-o tufă de simziană
A făcut un compliment.

Spre porumb acum s-abate…
Un scaiete zăpăcit
Îl întreabă: – Ce e, frate?
– Sunt teribil de grăbit!…

Alungat ca de furtună,
Cu picioare de lăcustă,
Se destinde şi s-adună
Peste-o mirişte îngustă.

Ca o minge se prăvale,
Se coboară şi se suie
Prin hârtoapele din vale:
Uite-l – nu e, uite-l – nu e!…

Liniştea coboară iarăşi
Peste ţarinile moarte…
– L-ai scăpat! zice-un tovarăş.
– Mi-a sărit cam de departe…

III. Masa

Din văzduh abia s-aude
Ţipăt jalnic de prigorii…
Cu ciubote mari şi ude
Stau la masă vânătorii.

Toţi cu puşca lângă geantă,
Guralivi şi orăşeni,
Pun o pată discordantă
Pe căpiţa de strujeni.

Şi e frig, şi toţi îngheaţă…
Şi din când în când nu strică,
Începând de dimineaţă,
Câte-un strop de săcărică…

– Într-o toamnă, zice unul,
La un capăt de răzor
M-am oprit să scot tutunul…
Când, de jos, de la picior,

Fără veste văd că-mi sare
Un şoldan cât un viţel,
Şi stârneşte-n goana mare
Alţi vreo şapte după el!

Trag cu ploaie în grămadă,
Fără să ţintesc deloc…
Cine s-aştepta să-mi cadă
Patru iepuri dintr-un foc?…

– Astea sunt invenţii pure…
Mie mi s-a întâmplat,
La o goană-ntr-o pădure,
Un mister adevărat.

Nici nu m-aşezasem bine,
Stam cu puşca subsuoară…
Când deodată lângă mine
Se opreşte-o căprioară.

Stă şi-ascultă, imobilă…
Eu atunci – mă ştiţi cum sunt –
M-a cuprins un fel de milă:
Am oftat… şi-am tras în vânt.

Când văzu că “umplutura”
Trece fără s-o atingă,
Ea şi-a-ntins la puşcă gura
Şi-a-nceput… aşa s-o lingă…

– I-auzi colo, ce curaj, mă!
Asta şi-a-ntrecut perechea!
… Buruienile din preajmă
Trag şi ele cu urechea.

Un măceş de două şchioape
Zice-n taină unui spin:
– Dumneata eşti mai aproape,
Ia-l de mânecă puţin!

IV. La întoarcere

Vântul curge spre câmpie
Transparent şi uniform.
Toate ierburile-nvie,
Toate ţarinile dorm.

Ici şi colo se ridică
Câte-un nour alb de praf…
Străjuind şoseaua mică
Stâlpii rari de telegraf

(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă,
Suluri vinete de fum
Lungi ca gâturi de girafă),
Înşiraţi pe lângă drum,

Spre oraşul plin de turle
Stau privind c-un aer tâmp…
Şi deodată-ncep să urle
Că-i apucă noaptea-n câmp.

Opera Apartinand George Topârceanu | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech