Elegie II. Dragele mele umbre

Autor : Ion Heliade Radulescu

Vederea voastră mă-nsufleţeşte,
Umbre mult scumpe ce mă cătaţi,
Şi al meu suflet se linişteşte
Când înainte-i vă arătaţi.
Cât e de dulce a voastr-ivire
La cel ce-aşteaptă în amăgire
L-al nădejdii viclean zâmbit!
Faceţi adesea să se strecoare
A voastre chipuri şi mă-nfăşoare
Cu vălul nopţii cel liniştit.

Mi-aţi dat fiinţa şi-ntreaga fire,
Părinţi, ce-n miezul zilei-aţi apus;
D-atâtea chinuri, lungă mâhnire,
Al meu trist suflet jăli supus.
Voi uşuraţi-l, umbre-ndrăgite,
Voi din lăcaşuri nelocuite
Pe fericire o îndemnaţi;
P-astă streină faceţi să vie
Necunoscută mult mai mult mie;
Vă rog d-acolo o îndreptaţi.

Lina ta mână mă uşurează,
Tânără maică, şi-nsufleţesc,
Sărutătura-ţi mă înviază
Şi din odihnă-ţi mă-mpărtăşesc.
Asupră-mi ochii tăi aţintează,
Plini de iubire nu lăcrimează;
Peste durere tu ai sărit!
Blând ei revarsă rază cerească;
Ah! p-a mea inimă ei citească,
Focul ei vază cel înmulţit.

Zâmbire plină de mângăiere,
Cât e de dulce când te iveşti!
A fi de tine cu-apropiere
Este viaţa ce dăruieşti…
Ah! auritu-ţi păr fâlfâieşte,
M-atinge, unda-i mă răcoreşte,
Cade p-obrajii-mi cei înfocaţi;
Şi a mea ploaie de lăcrimare
Pe el se varsă cu-mbelşugare…
Ah! cine-mi şterge ochii-nmuiaţi ?…

Al meu părinte, ah, ce ivire!
Să vă văz iarăşi eu însoţiţi!
A voastre pasuri prin ce simţire
Nu se desparte? ah! voi iubiţi?
Şi fericire oare se poate
Fără iubire, ce nalţă toate
Câte de dânsa se-nvrednicesc?
Dumnezeu oare ce este-n sine?
Dragoste, pace, marele bine.
Şi-n cine oare drepţii trăiesc?

Trista ta buză vreo zâmbire
Sau bucurie n-a cunoscut
În câtă vreme în despărţire
Asprimea soartei crud v-a ţinut
Veselă-ţi faţa acum zâmbeşte,
Dragostea, pacea o-nsufleţeşte:
Vălul mâhnirii l-ai sfâşiat!
O jumătate lipsea din tine
Şi-ntreg că nu eşti simţeai în sine.
Străin, dar iată, te-ai împăcat!

În acea lungă întristăciune,
În acea vreme de tânguit,
Peste durere, amărăciune
Nu cumva, oare, ţi-am grămădit?!…
A!!! o-ngrijire cu voi urmează!
Unire, pace vă îndreptează,
Înger d-aproape străjuitor!
Ochiul de tată nu s-amăgeşte.
Ah! al meu sânge vă însoţeşte!
Virgil! tu, scumpe fiu ş-al meu dor!

Te-aruncă-n braţe-mi, strâns te lipeşte
Şi luminează-mi sânul cel stins!
Dă-mi sărutare ce bălsămeşte
Inima-mi arsă ce mi-ai aprins.
A mele pasuri ne-ncredinţate,
De sarcin’anilor greuiate,
De al tău reazem tu le-ai lipsit:
Părinţii-mi dară povăţuieşte,
Du-i la lumina ce nu sfinţeşte,
Fii lor tovarăş nedezlipit.

Umbre mult drage!… ah, puţin staţi!
Veniţi adesea, mă cercetaţi:
Ceasul îmi este necunoscut;
Pe lângă mine des vă aflaţi,
Când m-oi desface de acest lut
În braţul vostru să mă luaţi.

(1830)

Opera Apartinand Ion Heliade Radulescu | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech