Andrei Mureşanu

Autor : Mihai Eminescu

(Tablou dramatic într-un act)

Persoane:
MUREŞANU, MORS, GENIUL LUMINEI

(Scena înfăţişează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munţi. Pe de o parte stânci crăpate ­ unele ţepene, altele răsturnate­ de alta brazi acăţaţi de vârfuri de stânci, unii frânţi şi răsturnaţi de vijelii şi torente. În fund se văd ruinele încă fumegânde a unui sat de colibe ­ risipite ca cuiburi mari în dosul stâncelor. Mai în avanscenă, turnul vechi şi negru a bisericei satului. Biserica de lemn, cu ferestre mari cu zăbrele, cu muri parte risipiţi, cu acoperământ de şindrile negre şi mucezite. Asupra întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. Avanscena o cuprinde de-a curmezişul un trunchi răsturnat, putred, pe care Mureşanu şade visător. De tot în fund, codri şi munţi. Clopotul sună dogit 12 ore. Miezul nopţii. În vremea asta se scoală Mureşanu.)

Tresare miazănoaptea în inima de-aramă
A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă
La carul lunei blonde. Prin vămile veciei
Nici vremea nu le trece cu visele mândriei,
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies.
Prin aerul de noapte, puternic, rece, des,
A lunei adormite pătrund razele rare
În temniţa din pieptu-mi trezind gândiri amare.
Când somnul, frate-al morţii, pe lume falnic zace
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,
Când palida gândire prin ţara morţii trece,
Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece
Cu-aghiazima cea dulce a lumii frunte-atinge,
Păcatele-i i-adoarme, invidia i-o stinge ­
Ce ochi veghează umed? Ce suflet se frământă,
Ce suflet ţipă-n doliu, ce liră jalnic cântă?…
Sunt eu!… Privesc trecutul, şi-icoana lui barbară
E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară.
Şi gândul meu nu poate să rup-acea perdea,
Ce-ascunde viitorul teribil după ea.
Cântarea? Cea mai naltă şi cea mai îndrăzneaţă
Nu e decât răsunet la vocea cea măreaţă
A undelor teribili, înalte, zgomotoase
A unui râu, ce nu-l vezi. ­ Sunt undele de timp
Ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut.
Deşi privesc nainte-mi noaptea bătrână suptă,
Şi văd c-o lume nouă dintr-însa se ridică,
Dar pârghia aceea, ce desfăcând tenebre,
Ridică viitorul ­ puterea care toarce
Al vremii fir ­ aceea îmi e necunoscută.
Vai! cele întâmplate istoria le spune
Şi cele viitoare şi-aruncă umbra lor
În atmosfera groasă a zilei cei de azi.
De ce se-ntâmplă toate aşa cum se întâmplă,
Cine mi-a spune-o oare? E plan, precugetare,
În şirul orb al vremei şi-a lucrurilor lumei?
Sau oarba întâmplare fără-nţeles şi ţintă
E călăuza vremei? Putut-a ca să fie
Şi altfel de cum este tot ceea ce esistă,
Sau e un trebui rece şi neînlăturat?
Şi dacă trebui toate să fie-aşa cum sunt,
Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasă
O ginte ca pe samă-i o alta să ridice;
E vo dreptate-ntr-asta, sau oarbă-mparte bobii
Soarta fără-de-lege? Şi dacă n-ai temeiuri
Decât acele spuse de cărţile bătrâne,
Şi-aceste-s dovedite că nu dau dezlegare ­
Cine-mi va spune mie ­ dacă a ginţei mele
Viaţă viitoare va fi mai fericită
Decât al ei trecut?
De-ar fi fost rău adesea şi bine num-o dată,
Aş crede că-ntâmplarea oarbă, nevinovată
A grămădit în mersu-i, dar fără ca s-o ştie,
Atâta neferice pe ţara mea pustie. ­
Dar nu! e-atâta minte ­ atâta plan de rele
S-a grămădit puternic în viaţa ginţii mele,
Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumei
E răul. Cartea lumii d-eternă răutate
E scrisă şi-i menită.

De vei avea puterea,
Voinţa ca să sfarămi pe cel mai slab ca tine,
Bravură se numeşte. De eşti închipuit,
Nesuferind ca alţii de-acea închipuire
Cu vorba să se-atingă: onoare se numeşte;
De vrei să-ntreci pe alţii şi lumei să-i impui
Persoana ta infamă: dorinţă-i de mărire,
La fapte mândre stimul. De eşti atât de van
Să crezi că pân-şi cerul ascultă a ta vorbă,
Că-i pasă dacă corpul ţi-l chinuieşti şi mintea
Ţi-o stupifici ­ îţi zice că eşti evlavios,
Ba chiar şi sfânt. ­ Şi nu sunt numai oameni
Ce îţi admiră fapta, gândirea-nchipuită,
Ci te admir popoare…

Ce proastă e mulţimea,
Ea crede cum că duce a lumii soartă-n mână,
Şi singură e dusă de-o mână de şireţi.

De te-a-nzestrat natura
Cu-atâta minte numai, să poţi vedea prostia
Şi cruda răutate ce masa o domină,
Nedând nimic pe ele, să faci din ele scară
Spre-a te urca pe dânsa l-avere şi mărire,
Prefă-te numai cum că tu preţuieşi acele
Mari calităţi şi-alese (numeşte-le cum vrei),
C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor
Şi pe-umeri te vor duce, sacrificând averea,
Viaţa pentru tine. Dar spune-li-adevărul,
Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre
Şi te vei stinge mizer de nimenea jălit.

Se vede
Că nu puteau şireţii ca să găsească-n viaţă
Alt preţ decât acela să-şi împlinească pofte
Pe seama altor… Apoi este şi drept, cuminte,
Ca proşti să ducă greul, astuţii să domnească…
La ce-ar fi-atuncea lumea în două împărţită?
La ce-ar esista proştii ­ şi iar la ce şireţii?
Nu merită nătângii să fie stăpâniţi?
Nu vezi că stăpânindu-i le împlineşti dorinţa?
Mai de dorit ce soartă pot ca să aibă-n lume

Decât să-i ducă-n turme sunetul unui nume?
Ei nici nu-s pentru alta decât ca să trăiască,
Să moară-ntru-mplinirea unei deşertăciuni.
Şi-apoi nu vedeţi voi
Că ei admiră toate ce le-aduce pieire?
Omoară fericirea unui popor întreg,
Liniştea unui secol şi eşti numit erou.
Beată de bucurie mulţimea te primeşte,
Cu lauri te-ncunună… O gintă ce se-nalţă
Pe spatele altora e mare ­ şi cu cât
Mai mult se ţine-n locu-i prin rău şi prin asprime,
Cu-atâta e mai mare. Dreptate-universală
E-aceea ce-o urăşte puterea brută. Peste
Tărie nu decide nimic. La bine ne-i putea
S-aduci doi oameni; răul l-urmeaz-întregi popoare;
Căci răul este colţul vieţii. Vecinic răul
Întâiul rol îl joacă ­ e colţ în orice cuget,
În oricare voinţă, în orice faptă mare.
Invidia de pildă e mam-egalităţii,
Şi îngrădirea contra răutăţii reciproce
Dreptate se numeşte. Cu cât mai răi sunt civii
Cu-atât e mai perfectă dreptatea.
Fiţi răi şi veţi străbate
La ţintă-oricât de mare, numai prin răutate!
Fiţi răi! şi-urmaţi principiul ce lumea o domină ­
Lăsaţi să creadă alţii mai proşti ca voi în bine.
De ce n-aveţi voi minte? Deschideţi ochii voşti,
Vedeţi că sfânt şi bine sunt numai pentru proşti?
De când sunteţi în lume, a esistat dreptate
Şi pentru voi? Dar greul voi numai îl purtarăţi,
Voi v-aţi hrănit duşmanii, i-aţi apărat cu sânge,
În loc de-a sparge capul năpârcei sub picior,
Voi aţi crescut-o mare şi astăzi vă zugrumă.
Spun popii de-o vecie unde oricare vină
Găseşte-a ei osândă şi binele răsplata ­
Şi mii timizi de frică şi de-o speranţă vană
Trec înşelaţi pe lângă izvoarele vieţii.
Iar dacă nu, linţoliu, piroane de sicriu,

Răsplată sunt virtuţii?
Răbdarea cine-o are târască-se-nsetat.
Voi soarbeţi picătura de timp ce o aveţi,
Aici fiţi mari, puternici, aci fiţi fericiţi ­
Aici spirit, curagiul şi pumnii au valoare.
În mână de vei prinde-a istoriei carte
Şi dacă tu de frică sau poate de ruşine
În faptele ei rele nu vei încifra bine,
Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară
Răul şi iarăşi răul ­ că vremea se măsoară
După a răutăţii păşire. Rău şi ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidios-avară, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă ­ o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a domina pământul,
Căci răutăţii numai îi datoreşte-avântul
Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii.
Cine-a văzut vrodată popor de oameni buni
Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,
Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;
Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase
Ca şi-alţii să trăiască ­ e mare. Când un popol
Începe a fi nobil şi generos în cuget,
Atunci a lui cădere şi moarte sunt aproape,
Căci numai răul are puterea de-a trăi.
Chiar fapta cea mai bună duce la rău. Ea este
Pământ care hrăneşte sămânţa celor rele.
Ai milă
De unul şi cu mâna în care i-ai pus pâne
Mâni va ridica piatra, ca el întâi s-arunce
În tine. Dă-i unuia onoare şi mărire,
Şi va fi cel din urmă spre-a se uita la tine
De-i fi căzut. ­ Ce plan adânc-şiret!
Cum în sămânţa dulce a răului s-a pus
Puterea de viaţă!
Şi mai credeţi în bine, în basme de copii!
O, ridicaţi în suflet gigantici vijelii
Şi sfărâmaţi c-o mândră strigare triumfală

Ordinea cea nedreaptă, şireată, infernală,
Ce proştii şi şireţii, unii-nşelaţi, iar alţii
Înşelători susţin că de Dumnezeu e pusă
În lume.

O, Satan! geniu al desperării!
Acum pricep eu gându-ţi, căci zvârcolirea mării
Trăieşte-acum în mine. Pricep gândiri rebele
Când ai smucit infernul ca să-l arunci în stele,
Dezrădăcinaşi marea ca s-o împroşti în soare,
Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare. ­
Da! ai ştiut că-n ceruri, răul, nedreptul, tronă,
Că secole nătânge l-adoră, l-încoronă,
Ştiai c-aşa cum este nu poate a fi bine!
Că nu poate nedreptul etern ca să domine.
O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalţă şi întinde,
Şi nourii ca sloiuri de gheaţă aruncate,
Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate ­
Cerul din rădăcină nălţându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre şi stinse surpatele lumine.
Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi roşii, gigantice făclii,
Şi-apoi se sting. ­ Nimicul, linţoliu se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!
Văzând risipa, Satan, voi crede c-ai învins!
Căci dacă eşti arhanghel al morţii cei bătrâne,
Atunci eşti drept ­ căci numai ea este dreaptă-n lume,
Şi cei ce o servesc ­ căci contra orice-n lume
Învinge răutatea ­ dar contra morţii nu.
Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă tină
Şi praf e universul întreg ­ fără de vină
Ai căzut, geniu mândru, plin de-ndărătnicie
În spaţii făr-de margini, în evi de vecinicie!
Vai, soarte blestemată, ce oarbă arunci bobii,
La oricine în lume dai ceea ce nu-i trebui,

Te rog, soarte, mă scapă, de alţii nu ­ de mine.
Atât venin în suflet, şi-atât amar în gând,
Încât dac-aş putea-o ca să răsuflu-adânc
Şi bine ­ aş învenina vremea-n care-s osândit
De a trăi.

O, geniu ce pătrunzi
Nemărginirea ­ iartă c-amărăciunea mea
M-a-nvins! Tu ştii să judeci şi ştii că nefericea
Ades scrinteşte şirul gândirii şi o face
Să meargă tocmai contra la calea ceea care
Ar trebui s-urmeze.
Un orologiu care în loc de-a-mbla-nainte
S-ar târâi-ndărăt. O, nu esistă crime,
Căci toate, toate-s fapte unei gândiri pe dos,
Unei simţiri perverse, amare…
Taci, taci, suflete mândre, nu răscoli cu-atâta
Grozavă uşurinţă titanica turbare
Ce-n aşchii sclipitoare gândirea mi-o sfaramă
Stinge, puternic Doamne, cuvântul nimicirii
Adânc, demonic, rece, ce-n sufletu-mi trăieşte
Coboară-te în mine, mă fă să recunosc
C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper
Că liber, mare, mândru prin condamnarea ta
N-oi coborî în iaduri de demoni salutat,
Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân ­
Stăpân geniilor pieirii! Ce gând superb! O,-nceată,
Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată.
Nu răscoli-n bătaie-ţi ruinile sfărmate
A lumii-mi dinăuntru.
Văd cerul, lan albastru sădit cu grâu de stele,
El ni arată planul adâncei întocmele
Cu care-şi mişcă sorii. ­ În sâmburul de ghindă
E un stejar. ­ Cum dânsul din proprii rădăcine,
Din planul vieţii sale ascuns în colţu-obscur
Îşi creşte trunchiul aspru ­ aşa, poporul meu,
În tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pieirea-ţi.
Eu cred că tot ce este menit de a fi mare

Să-şi înnăsprească trebui superba rădăcină
Prin viscole turbate, prin arşiţă şi-ngheţ.
Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră
Prin vijelii mai multe. Popoarele barbare
Ce-au cotropit românii sunt vijelii măreţe,
Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie,
Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul
Poporului meu tare ridică ş-azi în vânturi
Întunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză.
În lume văd popoare cuminţi şi fericite,
Şi mă întreb ce soarte să doresc la al meu?
Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă
Şi sfărmător de lume. ­ Nu, nu! N-aş vrea ca alte
Popoare să mai fie c-al meu ­ nu merit ele
Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie
Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire
Pentru a lui viaţă. ­ O, naţie iubită!
Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti?
Voi să te văd, iubito! nu fericită ­ mare!
Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele,
Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech