Horia

Autor : Mihai Eminescu

Să priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine
Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,
Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.

Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munţilor se pare,

Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori
Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

­ Eu am ­ zise-un tunet ­ suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ţie.

­ Nalţi suntem noi munţii ­ zise-un vechi Carpat ­
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.

Şi un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopţii, cununat cu nymb,
Fulgere aruncă sus de pe Olymp.



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech