Ta twam asi

Autor : Mihai Eminescu

Fiică gingaşă de rege, când în haina ta bogată
Treci în faeton de gală şi te mlădii zâmbitoare,
Cum din frunzele-nfoiate râde proaspătă o floare,
Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată.

Zbori cu şase cai ca vântul şi răsai ca aurora.
Cu căciulele în mână şi cu gurile căscate,
Oamenii salută-n cale pământeasca zeitate.
Tu te-nchini. Te simţi născută spre norocul tuturora.

Dar deodată în mulţime tu fixezi ochiul tău mare.
De o umbră-nfiorată e gândirea ta cuprinsă…
O femeie de pe stradă şi-a-nălţat privirea-i stinsă
Înspre tine… fără ură, făr-amor, fără păsare.

Tu? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,
Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire…
Secolii coroanei tale cu regală strălucire
Pot să scoată grâu din pietre şi palate din ruină.

Ea? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,
N-auzi nici glas de mumă, nici a preoţilor psalme…
S-a trezit cu comedianţii cum juca bătând din palme,
Pe-a pierzării căi părinţii o-ndreptară ş-o vândură.

Ea? De-o intra în templu, sub negre boltituri
Al morţii spirit doară îl simte în tăcere,
Căci nu-nţelege blândul cuvânt de mângâiere
Din paginele unse a sfintelor scripturi.

Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colţ
Sub chipuri mohorâte cu-adânci şi slabe feţe?
Ce-nseamn-acea cântare pătrunsă de blândeţe,
Ce împle tânguioasă puternicile bolţi?

Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor!
Din valul ce ne bântuie
Înalţă-ne, ne mântuie!
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,

Marie!

Răpită de duiosul organelor avânt,
Pe cartea cea de rugă alunec-a ta drepată,
Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndrepată.
Ea?… cade în mulţime cu faţa la pământ.

*

De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă,
Ca de marmură un înger sub boltirile înalte,
Pe un catafalc depusă ­ un popor ar plânge-ncalte,
După sufletul tău dulce, după sfânta cea frumoasă.

Ea? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beţie
Prin ciocnire de pahare şi prin danţuri desfrânate…
Vreun cioclu de pe uliţi va-ncărca-o-atunci-n spate,
Dară nici în moarte însăşi linişte nu va să-i fie.

Nu. Nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac…
Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuţie
De amar şi de durere, preparat de-anatomie
Va face-un pedant dintr-însul… Iar în urmă, într-un sac,

Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie
Ce-a pierit fără de urmă. Şi cu toate astea-i semeni
Ca şi lacrima cu roua. Parc-aţi fi surori de gemeni:
Două vieţi în două inimi, şi o singură femeie.



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech