Urât şi sărăcie

Autor : Mihai Eminescu

Urât şi sărăcie sunt acei doi tovarăşi,
A căror urme crude le aflu pururi iarăşi
Pe orice chip şi-n orice-ndrăznii de a iubi…
Iubit-am poate cântul, voit-am a robi
Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie…
Zburat-au chip şi cântec ­ urât şi sărăcie!
Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit
Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.
S-arată înainte-ţi o schele despoiată
De orice vis cu care o îmbrăcai odată.
Puterea tinereţii, a minţii vioiciune,
A inimei bătaie, şi gingaşa minune
Din ochi, când toată viaţa în ei îţi este scrisă
De o citeşte-oricine scrisoarea ei deschisă,
Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească…
Cum trec, cum trec cu toate… şi făr- să le oprească
Nimic… Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie
Şi ce-ţi rămâne-n urmă? vreme şi sărăcie.
Da, vreme! numai vreme să aibi să simţi deplin
Ce mult puteai în lume, şi cât, cât de puţin
Ţi-a fost dat. Dacă nobil ai fost şi blând şi drept,
Dacă prin a ta minte ai fost un înţelept,
Având darul pe care natura-l poate da,
Frumseţe, minte, ajuns-ai cineva?
Căci nu caută lumea aceea ce slăveşte,
Aceea ce o prinde ­ ci ceea ce-i prieşte.
Dacă eşti rău şi-i vine răutatea la-ndemână,
Dacă eşti prost, şi vasta prostie e stăpână,
Sau de-un deşert atârnă în lume a ta soartă
Şi nu ştii cum deşerţii prin linguşiri se poartă
Sau nu poţi şti… Atuncea de ce folos e ţie
C-ai avut tot ce firea ţi-a dat cu dărnicie,
Că eşti podoabă scumpă în lume orişicui,
Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?

Virtutea e-o poveste… când gândul ţi-l ascuţi,
Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuţi:
Nobleţea-i slăbiciunea acelor ce nu pot
Pe sine să se puie deasupra peste tot,
Să aibă pentru toate adânc şi greu dispreţ,
Hrănind a lui viaţă din sute de vieţi.
A nu-ţi ţine cuvântul când nu-ţi vine-ndemână
A dezbrăca pe-acela ce ţi s-a dat pe mână,
A înşela mulţimea cu mii făgăduinţi,
Când ai minţit o dată să te mai pui să minţi,
A urgisi pe-acela care ţi-a făcut bine,
A împle a lui nume de pete şi ruşine ­
Aceasta nu e nobil… Dar toţi ­ şi-ndeosebi
O fac uşor ­ tu numai stai vecinic să întrebi.
Tu numai îţi pui vorba şi gândul la cântari,
Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,
Privind peste mulţime cu multă nepăsare…
Ei bine! P-astă dramă şi soarta ta cea mare.
Din astă cumpănire de drept şi datorie,
Ce ţi-a rămas la urmă? Urât şi sărăcie.

Iubit-ai?… Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunţii sale!
Cu gura ei subţire şi mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ţi ţie ochii cu a lor strălucire.
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu eşti onest şi plin de respect şi generos
Să frângi în zarea vieţii un rod aşa frumos.
Te-ai dus şi te urmară părerile de rău.
În urma ta venit-au un neted nătărău
Ş-acesta… ei… făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.
Şi gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,

Acuma e zbârcită şi ochiul plin de pară,
Ce-şi revărsa lumina sa rece în afară
E stins, şi nu-i nimica în el, nu-i adâncime;
Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decât tu… Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,
Linguşitoare, crudă, din mână-n mână trece
Şi caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beţie şi-o zi de dezgustare.
Dară acea iubire adâncă şi curată,
Care-n viaţă vine o dată, num-o dată,
Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă
Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă,
Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,
Cum nu mai e nimică în cer şi pre pământ,
Acea înamorare de tot ce e al ei,
De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei,
Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc,
Când lumea ţi-este neagră de nu eşti la un loc
Cu ea… Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie?
Ce va rămâne vouă? Urât şi sărăcie!



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech