Tonul

Autor : Nichita Stănescu

Osul e o bucurie numai atunci când este os al frunţii,
când apară iar nu dezbină,
cum e vertebra alcalină
din toiul greu al cărnii şi al nunţii.
Mă voi supune la dezobişnuire de
felul meu de-a fi,
dar nu la părăsire,
ce-o ţine-n dânsul verbul lui a fi.
M-oi dezobişnui şi eu de trup,
nascând un Făt-frumos al verbelor,
cum lupul s-a dezobişnuit de lup,
de foame.

Am să mă dezobişnuiesc de stelele cerului
cum apa îngheaţă dezobişnuita de fulgul zăpezii,
îmi voi lua trupul înfrigurat
şi da-l-voi eu însumi să mi-l pască iezii.

Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om
mi-a fost dat destul de uşor.
Să mă dezobişnuiesc să trăiesc
mi-a trebuit doar o moarte cu omor.

De lupi mă dezobişnuiesc cel mai greu,
sunt singuri şi pe zăpadă.
Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de singurătate.
Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de zăpadă.

În rest, vreme trece, vreme vine.

Opera Apartinand Nichita Stănescu | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech