Don Juan în delir – Doinaş

Autor : Ştefan Augustin Doinaş

O, de-aş ajunge să adorm odată!…
Mă doare ochiul de minuni şi fum.
Vreau să se-ntoarcă toate şi să bată,
să salte inimile vechi din drum.
Lăsaţi-mă! De ce mă luaţi pe sus?
Vreau să rămân aici, între vecini.
I-atât de galben cerul spre apus
şi prăbuşit cu clopote pe crini.
Tu cine eşti, care-ai pierdut cadenţa?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu
O, cât de mult vă voi iubi absenţa,
femei ce-mi faceţi cerul mai pustiu!
Lăsaţi-mă să stau! Nu vreau nimic
decât să zac la uşa piramidei,
în unghiu-acesta răcoros şi mic,
Cine mă strigă din deşert? Deschide-i!
Şi tu te duci? O, mai rămâi, iubito:
cuprinde-mă, şi stai, şi mai rămâi…
Dar umbra ta de fum de ce-ai grăbit-o?
Dă-mi fumul tău, şi fă-mi-l căpătâi.
Unde dispar atâţia pomi pe rând?
Opreşte-i tu, simun, în pragul zării!
Şi tu te duci?…Simt inima mişcând
ca sepiile verzi pe fundul mării.
Priveşte: peste tot se surpă crengi.
Omida patimei se face flutur,
şi fructele răsună ca tălăngi.
Adio, ceas în care să le scutur…
Şi tu te duci? Îţi voi iubi absenţa
şi gura limpede ca un inel.
Femei de aur, iar v-aud cadenţa;
Dar pasul vostru-i gol, şi cad în el.
O, blestemată inimă din mine,
De ce alergi prin colb cu pas târşit?
– Rămâi cu bine.
– Da, rămas cu bine
în jumătatea mea fără sfârşit…
Tu cine eşti, care-ai pierdut iar pasul?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu.
Curând în cerul meu va bate ceasul;
lăsaţi-mă – să n-ajung prea târziu.
O, de-ar veni suprema cutezanţă
cu gura de argint, Impalidata!
Vreau sărutarea ei nepământeană:
un fulger, întuneric iar, şi – gata…



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech