Icoane din Carpaţi

Autor : Stefan Octavian Iosif

I

Un şuier lung — gem osii ferecate —
Un strigăt viu — nebun de libertate!
Pe roţi uruitoare
Vagoanele urnite
Alunecă uşoare
Mai iute, mai grăbite,—
Dar inima-mi nebună
Mai iute-ar vrea să meargă,
Şi bate-n piept, să-l spargă,
Să zboare-n lumea largă
De-atâta voie bună!

Griji amărâte, zbuciumări deşarte,
Vă las de-acum!
Vă las cu bine! La o parte!
Voi n-aveţi ce-mi căta la drum!

Pieriţi, întunecate duhuri!
Sunt liber ca ciocârlia-n văzduhuri!
Îmi flutură părul în vânt,
Şi cânt, —
Mă cheamă-n zare munţii, munţii mei!
Ce dor, ce dor adânc mi-era de ei!

Ce dor i-a fost poetului
De freamătul brădetului,
De murmurul izvorului,
De fluierul păstorului,
De glasul păsărelelor
Şi de vecinul stelelor —
De vârful Caraimanului,
Ce dor, ce dor i-a fost sărmanului!…

II

Stă Caraimanu-nnegurat,
Moşneag în veci cu fruntea sus;
Slăvitul zilei împărat
Încet se lasă spre apus.

Şi cum se uită la moşneag,
Se mai opreşte-o clipă-n loc:
I-azvârle cu un zâmbet drag
Pe frunte-un diadem de foc.

Iar după culmi doi nouraşi,
Urcând tiptil, în zare, sus,
Râd răsfăţaţi şi drăgălaşi,
Privind idila din apus.

III

Fânu-i strâns, şi de pe luncă
Oamenii spre casă vin.
Lacrimă de-argint, scânteie
Steaua serii în senin.

Văile-alburesc în zare,
Satul se-nveleşte-n fum.
Cel din urmă car răscoală
Colbul adormit pe drum.

Dulce şi încet se-ntinde
Tihna pe pământ şi-n cer…
Sus pe deal răsare luna,
Melancolicul străjer.

IV

Din culmea Vârfului-cu-Dor
Mă uit în zări senine
Şi iar m-apucă aprig dor,
Odorul meu, de tine.

Departe, peste munţi şi văi,
E casa ta cea mică…
Sunt duşi în sat părinţii tăi,
Şi-n prag stai singurică…

Că nu-s un vultur… să mă salt
Din plaiurile-aceste,
Şi ca un fulger din înalt
Să cad fără de veste,

Şi să te iau cu mine, sus,
Şi să te duc la mine,
Departe, unde lacrimi nu-s,
În zări în veci senine.

V

Este ceasul când truditul
Muncitor voios aruncă
La o parte grija zilei
Şi uneltele de muncă.
S-au întors de la păşune
Liniştitele cirezi,
Umbre cresc pe nesimţite
Prin grădini şi prin livezi.

Dar un zvon de mii de glasuri
Umple zarea fără veste:
Craiul zilei, stând s-apună,
A încremenit pe creste.
Văile răsună toate,
Dealurile viu răspund
Şi vijelios se-nalţă
Pulberea departe-n fund.

Sună dealul, valea sună,
Stă văzduhul să se spargă
De tălăngi nenumărate
Ce izbesc în bolta largă,
Căci coboară de la munte
Oile, şi curg puhoi,
Cu un greu potop de ceaţă
Înainte şi-napoi…

Un berbec cu coarne-ntoarse,
Tacticos şi prea cuminte,
După gât c-un clopot mare,
Merge singur înainte.
Pe la margine dulăii;
Urecheatul, la mijloc,
Cu desagii grei în spate,
Anevoie-şi face loc.

Iar prin pulberea de aur
Tocma-n capul celălalt
Creşte umbra-ntunecată
A ciobanului înalt:
Cu căciula într-o parte,
El păşeşte plin de fală,
Seara purpurie-i schimbă
Zeghea-n mantă triumfală…

VI

DOINA
Se tânguiesc
Tălăngi pe căi,
Şi neguri cresc
Din negre văi,
Plutind pe munţi…
La făgădău,
La Vadul-Rău,
Sus, la răscruci,
Vin trei haiduci
Pe cai mărunţi…

Grăiesc încet…
Un scurt popas —
Şi spre brădet
Pornesc la pas
Cei trei călări…
Sus, peste plai,
Tăcutul crai
Al nopţii reci,
Umbrind poteci,
Se-nalţă-n zări…

Şi neguri cresc,
S-anină-n crăngi; —
Se tânguiesc
Şi plâng tălăngi
Pe căi pustii…
Se duc uitaţi
Cei trei fârtaţi,
Săltând în şa,
Plutind aşa,
Ca trei stafii…

Dar când ajung
La cotituri,
Un chiot lung
Din mii de guri
Dărâmă stânci…
Haiducii mei
Doinesc toţi trei:
Şi clocotesc,
Şi hohotesc
Păduri adânci…

VIII

Cu fruntea-n mâna albă…
Cu fruntea-n mâna albă rezemată,
Cânta frumoasa fată la fereastră,
Cânta de dor,
Şi glasu-i dulce şi tremurător
Se înălţa în liniştea albastră
A luminoasei nopţi de vară…
Căci era noapte-adâncă, albă, clară
Şi trist cânta copila, fermecată
De linişte şi de singurătate…
Şi singură se asculta cântând,
Şi nu sfârşea un cântec jumătate,
Că altul îi venea mereu în gând.
Şi nu ştia nici ea de unde vin
Aceste triste cântece uitate…

Cânta de dor şi chin,
De lacrimi tăinuite în tăcere,
De zile de zbucium şi nopţi de veghere,
Şi de chemări, de patimi neînvinse
În deznădejdea braţelor întinse,
De ani pustii de lungă aşteptare,
De zilnice-amăgiri,
Şi hohote de plâns la deşteptare…

Încremenise brazii ascultând
În linişte… pe uliţi — nici un pas…
Doar Prahova cea fără de popas

Curgea în vale,
Amestecând în al copilei glas
Tot murmuru-necat al apelor sale…

IX

Jos, între care,
Vitele rumegă;
În depărtare
Văile fumegă.

Dorm muncitorii
Pe lângă focuri:
Apele morii
Murmură-n scocuri.

Scapără stelele…
Ceasul în care
Dănţuie ielele
Lângă izvoare…

Sprintene, vesele
Peste coline
Joacă miresele
Apelor line.

XI

Fantastic norii se-nveşmântă,
Străpunşi de suliţi lungi de aur
Şi ca-ntr-un lac de sânge creşte
Întreaga zare-nspre coclaur.

Semn de război!… Un glas de bucium
Din văi mă face să mă speriu…
Visam, Austrie, că-n flăcări
Se darmă vechiul tău imperiu…

Opera Apartinand Stefan Octavian Iosif | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech