D-l Goe

Autor : I. L. Caragiale
Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam’mare, mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.
Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotăreşte cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţă. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte împacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat:
– Mam’mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!
– Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana.
Şi sarută pe nepoţel; apoi îi potriveşte pălăria.
Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că “aşa ţin bărbaţii biletul”.
– Vezi ce bine-i şade lui – zice mam’mare – cu costumul de marinel?
– Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?
– Da cum?
– Marinal…
– Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea, când a ieşit întâi moda asta la copii – marinel.
– Vezi că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice marinal, nici marinel…
– Da cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.
– Mariner..
– Apoi de! n-a învăţat toată lumea carte ca d-ta! zice mam’mare, şi iar sărută pe nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de mariner.
Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul – şi nu stă mult.
Trenul este plin… Dar cu multă bunăvoinţă din partea unor tineri politicoşi, cari merg până la o staţie apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat… Mam’mare îşi face cruce, apoi aprinde o ţigară… Goe nu vrea sa intre în cupeu; vrea să şadă în coridorul vagonului cu bărbaţii.
– Nu!… nu e voie să scoţi capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d. Goe, şi-l trage puţin înapoi.
– Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.
Şi după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alarmă şi scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, şi mititelul îşi retrage îngrozit capul gol înauntru si-ncepe să zbiere.
– Mamiţo! mam’mare! tanti!
– Ce e? Ce e? sar cocoanele.
– Să oprească! zbiară şi mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!
Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la staţia din urmă.
– Biletele, domnilor!
Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate şi Goe să făcă acelaşi lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, şi, dacă a zburat pălăria, fireşte c-a zburat cu pamblică şi cu bilet cu tot. Dar avea bilet.
– Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Miţa.
Conductorul însă nu înţelege, pretinde bilet; daca nu, la staţia apropiată, trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Aşa scrie regulamentul: dacă un pasager n-are bilet şi nu declară că n-are bilet, i se dă o amendă de 7 lei şi 50 de bani, şi-l da jos din tren la orice staţie.
– Dar noi n-am declaratără? strigă mamiţa.
– Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam’mare.
– De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.
– Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Miţa urâtului…
– Uite ce e, cucoană – zice conductorul – trebuie să plătiţi un bilet…
– Să mai plătim? n-am plătitără o dată?
– Şi pe dasupra un leu şi 25 de bani.
– Şi pe dasupra?…
– Vezi, dacă nu te-astâmperi? zice mamiţa, si-l zguduie pe Goe de mâna.
– Ce faci, soro? esti nebună? nu ştii ce simţitor e? zice mam’mare.
Şi, apucându-l de mâna cealaltă, îl smuceşte de la mamiţa lui, tocmai când trenul, clăntănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu’ mam’mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe îşi pierde un moment centrul de gravitaţie şi se reazimă în nas de clanţa uşii de la cupeu. Goe începe să urle… În sfârşit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărească a plati biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!… Ce-o să facă d. Goe la Bucureşti cu capul gol? şi toate prăvăliile închise!… s-ar întreba oricine, care nu ştie câtă grije are mam’mare şi câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Dacă să întâmplă să plouă, ori răcoare? Şi mam’mare scoate din săculeţul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.
– Te mai doare nasul, puişorule? întreabă mam’mare.
– Nu… răspunde Goe.
– Să moară mam’mare?
– Să moară!
– Ad’, să-l pupe mam’mare, că trece!
Şi-l pupă în vârful nasului; apoi aşezându-i frumos beretul:
– Parcă-i şade mai bine cu beretul!… zice mam’mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.
– Cu ce-i nu şade lui bine? adaoga tanti Miţa, şi-l scuipă şi dumneaei şi-l sărută.
– Lasă-l încolo! că prea e nu ştiu cum!… Auzi d-ta! pălărie nouă şi biletul! zice mamiţa, prefăcându-se foarte supărată.
– Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam’mare.
Dar mamiţa adaogă:
– Da pe mamiţica n-o pupi?
– Pe tine nu vreau, zice Goe cu humor.
– Aşa? zice mamiţa. Lasă!… şi-şi acopere ochii cu mâinile şi se face că plânge.
– Las’ că ştiu eu că te prefaci! zice Goe.
– Ţi-ai găsit pe cine să-nşeli! zice mam’mare.
Mamiţa începe să râză; scoate din săculeţ ceva şi zice:
– Cine mă pupă… uite!… ciucalată!
Mamiţa pupa pe Goe, Goe pe mamiţa, şi luând bucata de ciucalată, iese iar pe coridor.
– Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastră!… E lucru mare, cât e de deştept! zice mam’mare.
– E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Miţa.
Pe când Goe îşi mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta… Trenul aleargă acuma despre Crivina către Periş.
– Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamiţo! zice mamiţa către mam’mare.
Mam’mare se ridică bătrâneşte şi se duce în coridor:
– Goe! puişorule! Goe! Goe!
Goe nicăieri.
– Vai de mine! ţipă cucoana, nu-i băiatul! Unde e băiatul!… s-a prăpădit băiatul!…
Şi toate cucoanele sar…
– A căzut din tren băiatul! Ţaţo, mor!
Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în uşa compartimentului unde nu intra decât o persoană.
– Goe! maică! acolo eşti?
– Da!
– Aide! zice mam’mare, ieşi odată! ne-ai speriat.
– Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.
– De ce?… te doare la inimă?
– Nu! nu pot…
– E încuiat! zice mam’mare, vrând să deschidă pe dinafară.
– Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.
– Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru!
În sfârşit, iacătă conductorul cu biletul: primeşte paralele şi liberează pe captiv, pe care toate trei cucoanele îl sărută dulce, ca şi cum l-ar revedea după o îndelungată absenţă. Şi mam’mare se hotăreşte să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puişorului. Puişorul vede o linie de metal în colţul coridorului, care are la capătul de sus o maşină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul maşinii şi începe să-l tragă.
– Şezi binişor, puişorule! să nu strici ceva! zice mam’mare.
Trenul îşi urmează drumul de la Periş cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un şuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, şi trenul se opreşte pe loc, producänd o zguduitură puternică.
“Ce e? ce e?” Ţoţi pasagerii sar înspăimântaţi la ferestre, la uşi, pe scări…
– Goe! puişorule! Goe! strigă tanti Miţa şi se repede afară din compartiment.
Goe este in coridor… De ce s-a oprit trenul?
Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?… Asta e uşor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se aţa înnodată şi cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfotă, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, aşa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-şi încarce iar pompa de aer comprimat şi să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorul şi şefii trenului aleargă din vagon în vagon şi cercetează aparatele semnalelor de alarmă.
Cine poate ghici în ce vagon era ruptă aţa plumbuită şi răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam’mare doarme în fundul cupeului cu puişorul în braţe. Nu se poate ştie cine a tras manivela.
Trenul se porneşte în sfârşit, şi ajunge în Bucureşti cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam’mare aşează frumuşel beretul lui Goe, îl scuipă pe puişor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul şi-l sărută dulce.
Apoi cucoanele se suie în trăsură şi pornesc în oraş:
– La Bulivar, birjar! La Bulivar!…

“Universul”, 1900, 12 mai; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)

Opera Apartinand I. L. Caragiale | |

Recomandari

Cele mai vizualizate Poezii

Nici un Comentariu »



Lasati o Parere


Hosting oferit de CifTech